— Mă rog, de altfel nici n-am sosit aici pentru discuţii, lăsă Verhovenski să-i scape un cuvinţel de tulburătoare semnificaţie şi, făcându-se că nu-şi dă seama de această gafă, trase lumânarea mai aproape de el, ca să aibă înaintea lui mai multă lumină.

  — E regretabil, e foarte regretabil că n-aţi venit aici pentru discuţii, şi e mai regretabil că în momentul acesta sunteţi atât de preocupat de toaleta dumneavoastră.

  — Dar ce vă deranjează la toaleta mea?

  — O sută de milioane de capete retezate e tot atât de greu realizabil ca şi transformarea lumii prin propagandă. Chiar mai greu poate, mai ales dacă vrei s-o faci în Rusia, riscă iar Liputin.

  — Tocmai în Rusia se pune toată nădejdea, strecură ofiţerul.

  — Am auzit-o noi şi pe asta, cum că în Rusia e toată nădejdea, profită de prilej şchiopul. Ştim că asupra patriei noastre minunate a fost aţintit acel index misterios, ca ţara cea mai aptă pentru înfăptuirea sarcinii măreţe. Un lucru însă vreau să vă spun: în cazul rezolvării treptate a problemei prin propagandă, eu personal măcar ceva-ceva voi avea de câştigat, să zicem, chiar şi prin faptul că voi purta nişte discuţii plăcute, iar din partea şefilor poate voi căpăta şi un grad pentru serviciile aduse cauzei sociale; pe când în cazul celeilalte alternative, care urmăreşte o soluţie rapidă prin retezarea a o sută de milioane de capete, la ce recompensă aş putea să mă aştept de fapt? Pentru asemenea propagandă, te pomeneşti că îţi taie limba.

  — Dumitale negreşit ţi-o vor tăia, zise Verhovenski.

  — Vedeţi aşadar. Întrucât însă, chiar în condiţiile cele mai favorabile, un asemenea măcel nu poate fi terminat decât peste vreo cincizeci de ani, hai să zicem treizeci, că doar nu sunt ei nişte berbeci şi te pomeneşti că nu se lasă chiar aşa de uşor căsăpiţi, n-ar fi cazul atunci, luându-ne catrafusele, să ne strămutăm undeva peste mări şi ţări, pe nişte insule paşnice ca să închidem acolo ochii fără grijă? Credeţi-mă, bătu el semnificativ cu degetul în masă, cu asemenea propagandă nu veţi reuşi nimic altceva decât să provocaţi o emigrare masivă!

  Omul încheie cu un aer vizibil triumfător. Era incontestabil una dintre minţile luminate ale guberniei. Liputin zâmbea viclean, Virghinski asculta cam abătut, toţi ceilalţi urmăreau disputa cu atenţie încordată, mai cu seamă doamnele şi ofiţerii. Îşi dădeau seama cu toţii că agentul celor o sută milioane de capete fusese strâns cu uşa şi aşteptau urmarea.

  — Am impresia că ceea ce spui dumneata nu e deloc rău, rosti rar şi tărăgănat Verhovenski, cu un aer şi mai impasibil, aproape plictisit. Ideea emigrării este bună. Şi totuşi, dacă, în pofida oricăror dezavantaje pe care le întrevezi, se ridică pentru cauza aceasta comună pe zi ce trece tot mai mulţi oşteni, înseamnă că se va putea şi fără dumneata. Aici, dragul meu, o religie nouă vine s-o înlocuiască pe cea veche, de aceea apar atâţia combatanţi şi de aceea cauza aceasta este o întreprindere de mari proporţii. Dumneata n-ai decât să emigrezi! Şi te-aş sfătui chiar să te duci la Dresda şi nu în nişte insule paşnice. În primul rând, este un oraş care n-a cunoscut niciodată nici un fel de epidemii, şi întrucât eşti un om cult, probabil că ţi-e frică de moarte. În al doilea rând, vei fi destul de aproape de graniţa rusească, încât vei putea mult mai uşor şi repede să-ţi primeşti din scumpa dumitale patrie veniturile; în al treilea rând, are o mulţime de comori de artă, iar dumneata eşti un estetician, fost profesor de teorie literară, mi se pare; şi, în sfârşit, mai conţine într-însul şi un fel de Elveţie în miniatură, proprie inspiraţiilor dumitale poetice, deoarece scrii probabil şi versuri. Într-un cuvânt, e o comoară într-o tabacheră.

  Se produse o animaţie generală; mai ales se agitară ofiţerii. Încă un moment şi toată lumea s-ar fi pornit să vorbească dintr-odată. Dar şchiopul se năpusti enervat asupra momelii:

  — Să avem iertare, dar noi poate că nici nu vom părăsi cauza comună! Acest lucru trebuie să fie bine înţeles…

  — Cum adică, ai intra poate şi într-un grup de cinci, dacă ţi-aş propune? trânti pe neaşteptate Verhovenski şi depuse foarfecele pe masă.

  Cu toţii tresăriră parcă. Omul enigmatic se dădea brusc pe faţă într-un mod surprinzător: se referise expres şi fără ezitare la „grupul celor cinci”.

  — Oricare dintre noi se simte un om cinstit şi nu se va eschiva de la cauza comună, se izmeni şchiopul, dar…

  — Mă rog, mă rog, aici nu mai încape nici un dar, îl întrerupse autoritar şi tăios Verhovenski. Vă anunţ, domnilor, că am nevoie de un răspuns categoric. Îmi dau seama, perfect de bine, că, venind aici şi adunându-vă laolaltă, vă datorez nişte explicaţii (altă dezvăluire neaşteptată), dar eu nu pot să dau nici un fel de explicaţii fără să cunosc orientarea dumneavoastră ideologică. Lăsând la o parte orice discuţii, pentru că doar nu vom sta treizeci de ani tot la discuţii, cum am tot pălăvrăgit până acum timp de treizeci de ani, eu vă întreb ce preferaţi: calea lentă, care constă în compunerea romanelor sociale şi într-o rezolvare birocratică a destinelor omenirii cu anticipaţii de o mie de ani numai pe hârtie, în timp ce despotismul va înghiţi mereu bucăţi fripte, care de fapt zboară singure în gurile voastre şi pe care voi le lăsaţi să vă scape, sau o soluţie rapidă, oricare ar fi ea, dar care, în sfârşit, ne va dezlega mâinile şi va permite omenirii să-şi întocmească în voie singură orânduirea socială ce-i convine, dar de data aceasta prin fapte concrete, şi nu pe hârtie? Unii ţipă: „O sută de milioane de capete”! Hai să zicem că ar putea să fie o metaforă, dar de ce să