ne temem de asta, dacă în cazul visărilor pe hârtie despotismul va devora într-o sută de ani nu o sută, ci poate cinci sute de milioane de capete? Vă rog să mai notaţi că un bolnav incurabil n-are cum să se vindece, orice i s-ar prescrie pe hârtia reţetelor, ci, dimpotrivă, dacă se întârzie, până într-atât se va descompune, încât şi pe noi ne va molipsi, alterând toate forţele proaspete pe care încă mai putem conta astăzi, încât în cele din urmă ne vom prăbuşi cu toţii. Sunt absolut de acord că este foarte plăcut să duci discuţii liberale frumoase, iar trecerea la acţiune e cam incomodă… În sfârşit, nu mă pricep la discursuri; am sosit aici pentru a face nişte comunicări şi de aceea rog întreaga onorabilă adunare nu să voteze de fapt, ci să declare deschis şi categoric ce-i surâde mai mult: un mers de broască-ţestoasă prin mocirlă sau cu toată viteza peste mlaştină?

  — Eu sunt pentru mersul cu toată viteza! strigă liceanul.

  — Şi eu, zise Leamşin.

  — Bineînţeles, nu există nici o îndoială în ce priveşte alegerea, murmură unul dintre ofiţeri, urmat apoi de altul, şi încă de careva. Deosebit de puternic îi impresionase pe toţi mai ales faptul că Verhovenski avea de făcut „comunicări”, promiţând să ia cuvântul în acest sens.

  — Domnilor, eu văd că aproape toată lumea se declară pentru o soluţie în spiritul proclamaţiilor, zise el, plimbându-şi privirea de la un chip la altul.

  — Toată lumea, toată lumea, se auzi strigătul majorităţii glasurilor.

  — Eu, personal, trebuie să mărturisesc, sunt mai mult adeptul unei soluţii umane, murmură maiorul, întrucât însă toată lumea zice aşa, mă alătur şi eu glasului celorlalţi.

  — Vasăzică, nici dumneata nu te opui? i se adresă Verhovenski dascălului şchiop.

  — Nu că m-aş… se înroşi acesta, dar dacă sunt de acord cu toată lumea, e numai pentru a nu tulbura.

  — Uite, aşa sunteţi voi toţi! O jumătate de an e capabil omul să discute de dragul oratoriei liberale, ca la urmă să termine prin a vota ca ceilalţi! Domnilor, gândiţi-vă bine încă o dată, cu adevărat sunteţi cu toţii gata? (La ce anume să fie gata? era o chestiune vagă de tot, însă grozav de ademenitoare.)

  — Bineînţeles, toţi… se auziră glasuri.

  Deşi cu toţii se uitau unii la alţii.

  — N-o să vă simţiţi pe urmă ofensaţi de faptul că v-aţi dat adeziunea atât de repede? Pentru că la voi cam aşa se întâmplă aproape totdeauna.

  Se produse o tulburare extraordinară în cele mai diverse sensuri. O adevărată fierbere. Şchiopul îl apostrofă pe Verhovenski, fără nici o reticenţă:

  — Dă-mi voie să-ţi spun totuşi că răspunsurile la asemenea întrebări în mod obişnuit trebuie condiţionate. Chiar dacă ne-am declarat hotărâţi, notaţi că întrebarea pusă într-un fel atât de ciudat…

  — Cum adică, într-un fel ciudat?

  — Pentru că asemenea întrebări nu se pot pune astfel.

  — Mă rog, învăţaţi-mă, cum anume? De altfel, eram convins că dumneata vei fi primul care te vei simţi jignit.

  — Ne-ai smuls aici răspunsul că suntem gata pentru o acţiune imediată, dar cu ce drept ai procedat astfel? Ce împuterniciri ai ca să pui asemenea întrebări?

  — Păi, n-aveai decât să pui în prealabil această întrebare! De ce ai răspuns? Ţi-ai dat consimţământul şi acum baţi în retragere.

  — Credinţa mea este că francheţea uşuratică a întrebării dumitale principale îndrituieşte presupunerea că dumneata nu dispui de nici un fel de împuterniciri sau drepturi, ci ai procedat din proprie iniţiativă şi dintr-o simplă curiozitate personală.

  — Dar despre ce este vorba, despre ce? strigă Verhovenski, cuprins parcă de nelinişte.

  — Eu cred că adeziunile, oricare ar fi ele, trebuie date între patru ochi, şi nu într-o adunare întreagă de douăzeci de oameni necunoscuţi! trânti şchiopul. Îşi descărcase năduful, dar era prea enervat. Verhovenski se întoarse repede către adunare, cu un aer de îngrijorare bine simulat.

  — Domnilor, consider de datoria mea să declar în faţa tuturor că toate acestea sunt nişte prostii şi că discuţia noastră a depăşit orice limită. N-am luat încă adeziunea nimănui, şi nimeni nu are dreptul să afirme că eu adun adeziuni, ci pur şi simplu am discutat problema opiniilor. Nu-i aşa? Într-un fel sau altul, totuşi îmi provoci o mare îngrijorare, i se adresă el din nou şchiopului, nici prin gând nu mi-a trecut că aici, unde discutăm nişte chestiuni aproape cu totul inofensive, ar fi fost cazul să vorbim între patru ochi. Vă temeţi cumva de denunţ? E cu putinţă ca între noi să se afle vreun denunţător?

  Se iscă o mare larmă; toată lumea începu să vorbească deodată.

  — Domnilor, dacă ar fi aşa, continuă Verhovenski, cel mai compromis aş fi eu şi de aceea propun să mi se răspundă la o singură întrebare, bineînţeles dacă doriţi. Aveţi toată libertatea.

  — Ce întrebare? Ce întrebare? strigară cu toţii.

  — O întrebare care va limpezi totul: este cazul să mai rămânem aici cu toţii laolaltă sau ar fi mai bine să ne luăm în tăcere căciulile şi să ne împrăştiem care încotro.

  — Să auzim întrebarea! Întrebarea!

  — Dacă fiecare dintre noi ar avea cunoştinţă despre punerea la cale a unui omor de natură politică, s-ar duce el să denunţe, prevăzând toate consecinţele, sau ar rămâne acasă aşteptând desfăşurarea evenimentelor? Aici opiniile pot fi împărţite. Răspunsul la întrebarea aceasta ne va lămuri dacă trebuie să ne despărţim sau să rămânem împreună şi de aici încolo şi nu numai pentru o adunare de o singură seară. Dă-mi voie să te întreb pe dumneata primul, se întoarse el către dascălul şchiop.

  — De ce să fiu eu primul?

  — Pentru că dumneata ai fost acela care ai început. Fă bine şi nu te eschiva, nu-ţi va fi de folos nici un fel de subterfugiu. Deşi, voia dumitale, eşti liber să procedezi cum vrei.

  —