— Nu s-ar putea să fii mai precis?

  — N-am fost niciodată un agent al poliţiei secrete, se schimonosi celălalt şi mai mult.

  — Fă bine şi răspunde precis, nu zăbovi.

  Şchiopul se înfuriase într-atâta, încât încetă să mai răspundă. Cu pâlpâiri de răutate în ochi, se uita ţintă la călăul său pe deasupra ochelarilor.

  — Da sau nu? Ai denunţa sau n-ai denunţa? strigă Verhovenski.

  — Bineînţeles că nu voi denunţa! strigă şi mai tare şchiopul.

  — Şi nimeni nu va denunţa, bineînţeles că nu va denunţa, se auziră mai multe glasuri.

  — Dă-mi voie să mă adresez acum dumitale, domnule maior: ai denunţa sau nu ai denunţa? continuă Verhovenski. Şi, te rog, notează, în mod intenţionat mă adresez acum dumitale.

  — Nu voi denunţa.

  — Dar dacă ai şti că cineva vrea să omoare şi să-l jefuiască pe un altul, pe un simplu muritor, în cazul acesta ai denunţa, ai aduce la cunoştinţă?

  — Desigur, e doar un caz civil, iar aici e vorba de un denunţ politic. N-am fost niciodată un agent al poliţiei secrete.

  — Şi nimeni de aici dintre noi n-a fost, se auziră iar glasuri. O întrebare de prisos. Cu toţii avem acelaşi răspuns. Nu există denunţători printre noi!

  — De ce se ridică acest domn? strigă studenta.

  — E Şatov. De ce te-ai sculat, Şatov? strigă m-me Virghinskaia.

  Şatov într-adevăr se sculase de pe scaunul său cu căciula în mână şi se uită la Verhovenski. Părea că vrea să-i spună ceva, dar ezită. Faţa îi era palidă, dar se stăpâni, nu pronunţă nici un cuvânt şi porni tăcut spre ieşire.

  — Şatov, dar ceea ce faci este în defavoarea ta! strigă enigmatic în urma lui Verhovenski.

  — În schimb va fi în avantajul tău, spion şi mizerabil ce eşti! îi strigă din prag Şatov şi părăsi încăperea.

  Izbucniră iar strigăte şi exclamaţii.

  — Poftim proba! strigă un glas.

  — A fost de folos! strigă altul.

  — Numai să nu fi fost prea tardivă? observă un al treilea.

  — Cine l-a invitat? Cine l-a primit? Cine e acest Şatov? Va denunţa sau nu va denunţa? se precipitară întrebările.

  — Dacă era un denunţător, s-ar fi prefăcut, dar văd că a scuipat şi a plecat, zise careva.

  — Uite că pleacă şi Stavroghin, nici Stavroghin n-a răspuns la întrebare, strigă studenta.

  Stavroghin într-adevăr se ridicase în picioare şi, o dată cu el, în celălalt capăt al mesei, se ridică şi Kirillov.

  — Dă-mi voie, domnule Stavroghin, i se adresă tăios stăpâna casei, noi toţi aici am răspuns la întrebare, pe când dumneata vrei să pleci fără să te pronunţi?

  — Nu găsesc pentru mine necesar să răspund la întrebarea ce vă interesează pe dumneavoastră, murmură Stavroghin.

  — Dar noi ne compromitem, iar dumneata nu, se auziră câteva strigăte.

  — Ce mă priveşte pe mine faptul că voi vă compromiteţi? râse Stavroghin, dar ochii îi scânteiară.

  — Cum ce te priveşte? Cum ce te priveşte? se auziră exclamaţii. Mulţi săriră de pe scaune.

  — Daţi-mi voie, domnilor, daţi-mi voie, strigă şchiopul, dar nici domnul Verhovenski n-a răspuns la întrebare, ci numai a pus-o.

  Observaţia avu un efect uluitor. Toată lumea schimbă priviri. Stavroghin îi râse drept în faţă dascălului şchiop şi plecă. Kirillov îl urmă imediat. Verhovenski se repezi după ei în vestibul.

  — Ce mi-aţi făcut? bâigui el, prinzându-l pe Stavroghin de mână şi strângându-i-o cu toată puterea. Acesta îşi smulse în tăcere mâna.

  — Duceţi-vă direct la Kirillov. Vin şi eu… Am absolută nevoie, absolută nevoie!

  — Eu însă nu simt nici o nevoie să merg, refuză sec Stavroghin.

  — Stavroghin va veni, curmă Kirillov. Stavroghin, e necesar să vii şi dumneata. Îţi voi demonstra acolo.

  Capitolul al optulea.

  Ţareviciul Ivan.

  I

  Cei doi plecară. Piotr Stepanovici se repezi să se întoarcă la „şedinţă”, ca să restabilească ordinea, dar, socotind probabil că nu merită osteneala, renunţă lăsând totul baltă şi peste două minute era în stradă, zorindu-se în urma celor plecaţi. În timp ce alerga, îşi aduse aminte de ulicioara prin care putea ajunge mai repede la casa lui Filippov; afundându-se pe alocuri în noroi până la genunchi, el se repezi pe această ulicioară şi într-adevăr ajunse chiar în clipa când Stavroghin şi Kirillov intrau pe poartă.

  — Ai şi sosit? zise Kirillov. Foarte bine. Intră.

  — Parcă spuneai că stai singur! zise Stavroghin, văzând în vestibul samovarul în clocot.

  — Vei vedea îndată cu cine stau, murmură Kirillov, intraţi.

  Imediat ce intrară, Verhovenski scoase din buzunar scrisoarea anonimă luată în ziua aceea de la Lembke şi o depuse în faţa lui Stavroghin. Toţi trei se aşezară. Stavroghin citi în tăcere scrisoarea.

  — Ei? făcu el.

  — Mizerabilul va proceda întocmai aşa cum a scris acolo, explică Verhovenski. Fiindcă el depinde de dumneata, învaţă-mă cum să procedez. Te asigur că e în stare chiar mâine să se ducă la Lembke.

  — N-are decât.

  — Cum aşa? Putem să-l împiedicăm.

  — Greşeşti, el nu depinde de mine. De altfel, îmi este absolut egal; pe mine nu mă ameninţă, ci te ameninţă pe dumneata.

  — Şi pe dumneata.

  — Nu cred.

  — Dar nu-ţi dai seama că ceilalţi ar putea să nu te cruţe? Ascultă, Stavroghin, ce rost are să ne jucăm cu cuvintele? Îţi pare rău cumva de bani?

  — Crezi că are nevoie de bani?

  — Neapărat, vreo două mii sau minimum o mie cinci sute. Dă-mi mâine sau chiar astăzi şi mâine seară îl expediez la Petersburg, ceea ce, de fapt, şi urmăreşte. Dacă vrei, o ia şi pe Maria Timofeevna, notează acest lucru.

  Părea cu totul derutat, vorbea fără nici un pic de prudenţă. Lăsa să-i scape cuvinte nechibzuite.