— Nu văd nici o nevoie s-o expediez pe Maria Timofeevna.

  — Poate că nici nu vrei? zâmbi ironic Piotr Stepanovici.

  — Poate că nici nu vreau.

  — Mă rog, dai sau nu bani? strigă el la Stavroghin cu o nerăbdare mânioasă şi pe un ton ce părea că nu mai admite nici o discuţie. Acesta îl măsură de sus până jos cu o privire gravă.

  — Nu dau nici un ban.

  — Bagă de seamă, Stavroghin! Probabil că ai aflat ceva sau ţi-ai luat toate măsurile. Glumeşti?

  Faţa i se schimonosi, colţurile buzelor tresăriră şi deodată el izbucni într-un râs fără nici o noimă, cu totul nelalocul lui.

  — Dumneata ai primit nişte bani de la tatăl dumitale pentru moşie, observă calm Nikolai Vsevolodovici. Mama ţi-a dat şase sau opt mii pentru Stepan Trofimovici. N-ai decât să plăteşti o mie cinci sute din aceşti bani. Nu mai am nici un chef să plătesc pentru alţii, şi aşa am dat destui bani, mă cam sâcâie asta… surâse el de propriile sale cuvinte.

  — Văd că nu eşti dispus să glumeşti…

  Stavroghin se sculă de pe scaun, în aceeaşi clipă sări şi Verhovenski şi maşinal se postă cu spatele la uşă, barând parcă ieşirea. Nikolai Vsevolodovici schiţă un gest să-l înlăture şi să iasă, dar se opri brusc.

  — Nu ţi-l cedez pe Şatov, zise el.

  Piotr Stepanovici tresări. Amândoi se priviră ţintă în ochi.

  — Ţi-am spus mai deunăzi: de ce ai nevoie de sângele lui Şatov? scânteie din ochi Stavroghin. Vrei cu acest lipici să-ţi închegi grupuleţele. Ai reuşit cu dibăcie să-l alungi adineauri pe Şatov: ştiai prea bine că el n-ar fi spus: „Nu voi denunţa”, iar ca să mintă în faţa dumitale, ar fi considerat acest lucru drept o josnicie. Dar de mine, ce nevoie ai avut acum de mine? Te-ai legat de mine încă din străinătate. Ceea ce mi-ai explicat până acum este o pură aiureală. Şi acum încerci să mă faci ca, dându-i lui Lebeadkin o mie cinci sute de ruble, să-i ofer lui Fedka ocazia să-l înjunghie. Ştiu că ţi-a intrat în cap că aş vrea să fie înjunghiată şi nevastă-mea. Legându-mă printr-o asemenea crimă, dumneata speri, desigur, să capeţi asupra mea un ascendent absolut, aşa este? Ce nevoie ai de această putere? Ce nevoie ai de mine? Uită-te o dată pentru totdeauna cu ochii bine deschişi la mine: pot fi eu omul care-ţi trebuie dumitale? Şi pe urmă lasă-mă în pace.

  — Fedka a venit la dumneata? întrebă sufocându-se Verhovenski.

  — Da, a fost la mine; a şi fixat preţul; e acelaşi, o mie cinci sute… Dacă vrei, îţi va confirma el însuşi, iată-l… întinse Stavroghin mâna.

  Piotr Stepanovici se întoarse fulgerător. În prag, din întuneric, se ivi o siluetă; era Fedka, îmbrăcat în cojoc, dar fără căciulă, ca la el acasă. Stătea şi surâdea, rânjindu-şi şiragul de dinţi albi. Ochii săi negri cu sclipiri gălbui scormoneau prudent prin cameră, observându-i pe domni. Ceva scăpa înţelegerii lui; probabil că-l adusese chiar Kirillov şi de aceea privirea lui întrebătoare se întoarse către acesta; se opri în prag şi nu făcu nici un pas ca să intre în cameră.

  — L-aţi ţinut ascuns aici probabil ca să audă târguiala noastră sau chiar să vadă şi banii în mâinile noastre, nu-i aşa? întrebă Stavroghin şi, fără să mai aştepte un răspuns, ieşi din casă. Verhovenski îl ajunse la poartă, aproape înnebunit.

  — Stai! Nici un pas mai departe! strigă el, prinzându-l de cot. Stavroghin îşi smuci braţul, dar nu reuşi să se desprindă. Îl cuprinse o furie turbată: prinzându-l pe Verhovenski de păr cu mâna stângă, îl izbi din toată puterea de pământ şi ieşi pe poartă. Dar nu făcu nici treizeci de metri, când acesta îl ajunse iar din urmă.

  — Să ne împăcăm, să ne împăcăm, îi şopti el febril, sufocat.

  Nikolai Vsevolodovici ridică din umeri, dar nu se opri şi nici nu se întoarse.

  — Ascultă, chiar mâine o să ţi-o aduc pe Lizaveta Nikolaevna, vrei? Nu? De ce nu răspunzi? Spune ce vrei şi fac orice. Ascultă: ţi-l cedez pe Şatov, vrei?

  — Vasăzică, tot este adevărat că aţi hotărât să-l suprimaţi? strigă Nikolai Vsevolodovici.

  — Dar ce nevoie ai de Şatov? Ce nevoie? continuă Verhovenski în şoaptă gâfâită, ca un apucat, precipitându-se şi mereu ieşindu-i în faţă şi prinzându-l pe Stavroghin de cot, probabil fără să-şi dea seama. Ascultă: ţi-l cedez, să ne împăcăm. Contul dumitale e mare, dar… să ne împăcăm!

  Stavroghin îl privi în cele din urmă şi rămase uimit. Avea cu totul altă privire; auzea cu totul altă voce decât acea obişnuită sau cu care vorbise chiar adineauri la Kirillov; văzu aproape cu totul alt chip. Intonaţia vocii era schimbată; Verhovenski se ruga, implora; avea înfăţişarea unui om încă nedezmeticit, căruia i se ia ori i se luase lucrul cel mai preţios.

  — Dar ce e cu dumneata? strigă Stavroghin.

  Acesta nu răspunse, ci continua să alerge după el şi să-l privească cu aceiaşi ochi imploratori, dar totodată şi neînduplecaţi.

  — Să ne împăcăm! şopti el încă o dată. Ascultă, am în carâmbul cizmei, ca şi Fedka, un cuţit, dar vreau să mă împac cu dumneata.

  — Dar spune-mi odată, ce nevoie ai de mine, dracu’ să te ia! strigă mânios şi uimit la culme Stavroghin. E vreo taină la mijloc? Ce sunt eu, un talisman pentru dumneata?

  — Ascultă, vom provoca un haos, răsturnând totul pe dos, murmură Piotr Stepanovici pripindu-se, ca într-un delir aproape. Nu-ţi vine să crezi că vom provoca un haos? Un asemenea haos, încât totul se va răsturna din temelii. Karmazinov are dreptate că ei n-au de ce să se agaţe. Karmazinov este foarte deştept. Încă vreo zece grupuri ca cel de aici să am în toată Rusia şi voi fi de negăsit.

  — Imbecili ca toţi aceştia, îi