— O, te rog, fii mai prost, Stavroghin, fii mai prost! Ştii, nici nu eşti chiar atât de deştept, ca să râvneşti la aşa ceva: dumitale îţi este frică, dumneata nu crezi, te sperie proporţiile. Şi de ce, adică, ei sunt imbecili? Nu sunt chiar aşa de imbecili; nimeni astăzi nu poate spune că e deştept prin el însuşi. Astăzi rareori găseşti inteligenţe originale. Virghinski este omul cel mai pur, mai pur decât noi de zece ori; dar să-l lăsăm pe el. Liputin e o canalie, dar îi cunosc punctul vulnerabil. Nu există canalie care să nu aibă un punct vulnerabil. Singur Leamşin nu are asemenea punct, în schimb îl am la mână. Câteva asemenea grupuri încă şi voi avea peste tot acte de identitate şi bani, e ceva, nu-i aşa? Dar nu numai atât. Voi avea şi gazde tăinuite, şi atunci n-au decât să mă urmărească. Un grup va cădea, la altul se vor împotmoli. Vom provoca un haos… Se poate să nu crezi că e de-ajuns să fim numai noi doi?

  — Ia-l pe Şigaliov; pe mine lasă-mă în pace…

  — Şigaliov e un om genial! Ştii că e un geniu de felul lui Fourier; dar mai îndrăzneţ decât Fourier, dar mai puternic decât Fourier, mă voi ocupa de el. A născocit „egalitatea”!

  „Are febră şi aiurează; s-a întâmplat cu el ceva extraordinar”, îl privi încă o dată Stavroghin. Amândoi mergeau fără oprire.

  — Totul la el e bine pus la punct în caietul acela, continuă Verhovenski, instaurează în primul rând spionajul. Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi şi întâi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuie eliminate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali; fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Şi iată deci şigaliovismul! Ha, ha, ha, ţi se pare ciudat? Sunt pentru şigaliovism!

  Stavroghin căuta să grăbească pasul şi să ajungă cât mai repede acasă. „Dacă omul acesta e beat, unde a apucat totuşi să se îmbete? gândea el. Coniacul băut?”

  — Ascultă, Stavroghin: a nivela munţii e o idee excelentă, deloc ridicolă. Eu sunt pentru Şigaliov! Nu e nevoie de instrucţie, cultură; destul cu ştiinţa! Şi fără ştiinţă va fi material suficient pentru o mie de ani, însă trebuie orânduită supunerea. Un singur lucru lipseşte în lume: ascultarea. Setea de instrucţie este deja o sete aristocratică. Cum apare familia sau dragostea, apare îndată şi dorinţa de proprietate. Vom ucide această dorinţă: vom slobozi beţia, intriga, denunţul; vom dezlănţui un dezmăţ inimaginabil; orice geniu îl vom înăbuşi încă în faşă, vom reduce totul la un singur numitor, egalitate deplină. „Am învăţat o meserie şi suntem oameni cinstiţi, n-avem nevoie de nimic altceva”, iată răspunsul recent al muncitorilor englezi. Este necesar numai necesarul, iată deviza globului terestru de acum încolo. Dar va fi nevoie şi de convulsii: de asta vom avea grijă noi, guvernanţii. Sclavii trebuie să aibă guvernanţi. Ascultare deplină, depersonalizare deplină, dar o dată la treizeci de ani Şigaliov dezlănţuie şi o convulsie, şi lumea începe brusc să se devoreze reciproc, până la o anumită limită, şi numai pentru a evita plictiseala. Plictiseala este un sentiment aristocratic; şigaliovismul nu admite dorinţe. Dorinţa şi suferinţa sunt pentru noi, iar pentru sclavi şigaliovismul.

  — Pe dumneata personal te excluzi? lăsă Stavroghin să-i scape iar.

  — Şi pe dumneata. Ştii, mă bătea gândul să predau lumea papei. Lasă-l să iasă pe jos şi desculţ şi să se arate mulţimii: „Iată, adică, în ce hal m-au adus!” şi toată omenirea îl va urma, inclusiv oştirea. Papa e sus, noi în jurul său, iar dedesubt şigaliovismul. E nevoie numai ca între papă şi Internaţionale să intervină o înţelegere; şi aşa va fi. Moşneguţul va consimţi imediat. De altfel, nici nu ar avea altă ieşire, ţine minte ce-ţi spun, ha, ha, ha, ţi se pare stupid? Spune, e stupid sau nu?

  — Destul, murmură Stavroghin cu dispreţ.

  — Destul! Ascultă, am renunţat la papă! Ducă-se dracului şigaliovismul! Ducă-se dracului papa! Ne trebuie ceva de actualitate acută şi nu şigaliovismul, pentru că acest şigaliovism este o lucrare fină de giuvaiergiu. E un ideal, o chestiune de viitor. Şigaliov e giuvaiergiu şi este prost ca orice filantrop. Avem nevoie de muncă brută, iar Şigaliov dispreţuieşte munca brută: papa va trona în Apus, iar la noi, la noi vei fi dumneata!

  — Eşti beat, lasă-mă în pace! murmură Stavroghin şi grăbi pasul.

  — Stavroghin, eşti superb! strigă Piotr Stepanovici aproape în extaz. Nici nu ştii ce superb eşti! Şi ceea ce este mai preţios la dumneata e că uneori nici nu-ţi dai seama de asta. O, te-am studiat bine! De multe ori te observ discret, de undeva dintr-un colţ! Ai în dumneata chiar şi un fel de candoare şi naivitate, ştii asta? Încă mai ai, mai ai! Probabil că suferi, suferi sincer, din cauza acestei candori. Admir frumuseţea. Sunt nihilist, dar admir frumuseţea. Eu nu iubesc numai idolii, eu însă iubesc idolul! Dumneata eşti idolul meu! Dumneata nu jigneşti pe nimeni, şi toată lumea te urăşte: dumneata tratezi pe toată lumea egal şi toţi se tem de dumneata, e foarte bine că este aşa. Nimeni nu va veni la dumneata să te bată pe umăr. Eşti un aristocrat teribil. Când un aristocrat vine în democraţie este fascinant! Pe dumneata nu te costă nimic să-ţi