jertfeşti viaţa, s-o jertfeşti şi pe a altuia. Eşti exact aşa cum îmi trebuie. Am nevoie de unul exact ca dumneata. Nu cunosc altul ca dumneata. Dumneata eşti conducătorul, eşti soarele, iar eu sunt viermele dumitale…

  Pe neaşteptate, Verhovenski îi sărută mâna. Pe spinarea lui Stavroghin trecură fiori reci şi îşi smulse speriat mâna. Se opriră.

  — Eşti nebun! şopti Stavroghin.

  — Se poate, se poate, oi fi aiurând, reluă el febril, dar eu sunt acela care am dibuit cum trebuie făcut primul pas. Niciodată Şigaliov nu va fi în stare să conceapă primul pas. Există mulţi ca Şigaliov! Dar unul singur, un singur om numai în toată Rusia a născocit primul pas şi ştie cum să-l facă. Acest om sunt eu. De ce te uiţi aşa la mine? Am nevoie de dumneata, fără dumneata sunt zero. Fără dumneata sunt o gânganie, o idee în retortă, un Columb fără Americă.

  Nemişcat, Stavroghin stătea şi-l privea în ochii demenţi.

  — Ascultă, mai întâi vom provoca tulburările, vorbea gâfâind Verhovenski, apucându-l mereu de mâneca stângă. Ţi-am mai spus: vom pătrunde în sânul poporului. Ştii că de pe acum suntem foarte tari? Lucrează pentru noi nu numai aceia care asasinează, incendiază şi trag împuşcături clasice sau muşcă. Aceştia sunt de fapt o piedică. Fără disciplină nu concep nimic. Sunt un escroc, nu un socialist, ha, ha! Ascultă, i-am numărat pe toţi: dascălul care-şi bate joc împreună cu copiii de Dumnezeul lor şi de leagănul lor este deja al nostru. Avocatul care-l apără pe un ucigaş cult pe motivul că este mai evoluat decât victimele sale şi care, pentru a-şi face rost de bani, n-ar fi putut să nu ucidă este deja al nostru. Şcolarii care-l omoară pe un mujic ca să încerce o senzaţie tare sunt ai noştri. Juraţii care îi achită pe criminali sunt toţi ai noştri. Procurorul care tremură în instanţă de teamă să nu pară prea puţin liberal e al nostru, e al nostru. Administratorii, funcţionarii administrativi, literaţii, o, avem mulţi, foarte mulţi, sunt ai noştri fără să-şi dea seama de asta! Pe de altă parte, supunerea şcolarilor şi a prostănacilor a ajuns la extrema limită; dascălii au vezica biliară umflată şi fac fiere; pretutindeni vanitatea a atins proporţii neînchipuite, lăcomia a devenit fără margini, ca de fiară… Ştii dumneata cât vom câştiga numai cu ajutorul ideilor gata confecţionate? Când plecam din ţară, bântuia teza lui Littré, potrivit căreia crima este un act de demenţă; mă întorc, şi crima deja nu mai este o nebunie, ci un act de bun-simţ, aproape o datorie, în cel mai rău caz un protest nobil. „Cum să nu omoare un ucigaş cult dacă are nevoie de bani?!” Dar toate astea nu sunt decât floare la ureche. Dumnezeul rus a şi dat înapoi în faţa „basamacului”. Poporul o ţine într-o beţie necontenită, mamele sunt bete, copiii sunt beţi, bisericile goale, iar în instanţele judecătoreşti: „Două sute de lovituri cu nuiaua sau la cărat hârdăul”. O, lăsaţi numai să crească generaţia! Regret însă că nu mai pot să aştept, altfel i-am avea pe toţi şi mai beţi! Ce păcat că n-avem proletari! Dar îi vom avea, îi vom avea, într-acolo mergem…

  — Şi mai păcat e că ne-am prostit de-a binelea, murmură Stavroghin şi-şi continuă drumul.

  — Ascultă, am văzut cu ochii mei un copil de şase ani care îşi târa mama beată acasă, iar ea îl împroşca cu vorbe scârboase. Crezi că mă bucur de toate astea? Când vor nimeri în mâinile noastre, poate că îi vom lecui… iar de va fi nevoie, îi vom izgoni în deşerturi pentru patruzeci de ani… Una sau două generaţii de desfrânare însă sunt acum necesare; e nevoie de un desfrâu nemaiauzit de ticălos, când omul se transformă într-o scârnăvie dezgustătoare, laşă, egoistă şi ferice, iată ce ne trebuie! Mai adăugăm şi puţin „sângişor proaspăt”, ca să se mai aclimatizeze. De ce râzi? Nu mă contrazic deloc. Îi contrazic numai pe filantropi şi şigaliovismul. Sunt escroc şi nu socialist! Ha, ha, ha! păcat că nu prea avem timp de aşteptat. I-am promis lui Karmazinov că încep în luna mai şi isprăvesc în octombrie. Rapid, nu-i aşa, ha, ha! Ascultă ce-ţi spun, Stavroghin: s-a mai văzut până în prezent că cinismul nu este în firea poporului rus, deşi înjură cu vorbe scârnave. Ştii că sclavul iobag se respecta mai mult decât se respectă Karmazinov? Era bătut şi schingiuit, dar şi-a apărat, şi-a păstrat zeii, pe când Karmazinov nu şi i-a apărat.

  — Ei bine, Verhovenski, te ascult pentru prima dată şi trebuie să-ţi spun că te ascult cu mirare, zise Nikolai Vsevolodovici, aşadar, dumneata într-adevăr nu eşti socialist, ci un fel de ambiţios… politic?

  — Zi escroc! Escroc. Te îngrijorează că sunt astfel? Doar nu degeaba ţi-am sărutat mâna. Dar e nevoie ca şi poporul să creadă ce ştim noi, ce vrem, şi că ceilalţi numai „învârtesc bâta deasupra capului şi dau în ai lor”. Aoleu, dacă am avea timp! Nenorocirea e că n-avem timp. Vom proclama distrugerea… De ce, de ce totuşi această idee este atât de fascinantă! E nevoie totuşi să ne mai dezmorţim oscioarele. Vom da naştere la incendii… vom lansa legende… În treaba asta orice „grup” răpănos ne va fi util. Chiar în aceste grupuri voi găsi asemenea amatori, încât se vor oferi pentru orice împuşcătură, ba ne vor fi recunoscători pentru onoarea ce li se face. Şi astfel va începe haosul! Să-i dai vânt numai, se va porni un iureş pe care lumea nu l-a cunoscut nicicând… Se va înceţoşa Rusia, va boci pământul după vechile zeităţi… Ei bine, abia atunci noi vom face să apară… cine?

  — Cine?

  — Ivan Ţarevici.

  — Cine-i?

  — Ţareviciul Ivan, dumneata, dumneata!

  Stavroghin reflectă un minut.

  — Un impostor? întrebă el brusc, privindu-l cu profundă mirare pe acest exaltat. Iată, în sfârşit, planul dumitale, vasăzică.

  — Vom spune că el „se ascunde”, zise Verhovenski încet, într-o şoaptă aproape drăgăstoasă, încât părea că