este într-adevăr beat. Ştii ce efect pot produce aceste cuvinte: „El se ascunde”. Dar se va înfăţişa, se va înfăţişa. Vom lansa o legendă mai grozavă decât cea a scapeţilor. El există, dar nimeni nu l-a văzut. O, ce legendă se poate porni! Şi principalul, vine o forţă nouă. Când tocmai de aşa ceva este nevoie. După aşa ceva tânjeşte toată lumea. Ce găseşte în socialism: distruge forţele vechi, dar forţe noi nu aduce. Pe când aici e o forţă, şi încă ce forţă nemaipomenită! N-avem nevoie decât de o pârghie, pentru o singură dată, ca să ridicăm pământul. Totul se va ridica.

  — Aşadar, contezi pe mine în mod serios? surâse cu răutate Stavroghin.

  — De ce râzi, şi încă cu atâta răutate? Nu mă speria. Acum eu sunt ca un copil, ai putea să mă sperii de moarte cu un singur zâmbet ca acesta. Ascultă, nu te voi înfăţişa nimănui, nimănui… Aşa trebuie… El există, dar nimeni nu l-a văzut, se ascunde. Deşi s-ar putea să-l şi arătăm unuia singur dintr-o sută de mii, de pildă. Şi se va porni pe toată faţa pământului zvonul: „L-am văzut, l-am văzut”. Şi Ivan Filippovici, dumnezeul Savaot, a fost văzut cum s-a înălţat într-un car de foc în cer în faţa oamenilor, l-au văzut cu „propriii” lor ochi. Or, dumneata nu eşti un Ivan Filippovici. Dumneata eşti un Făt-Frumos, mândru ca un zeu, care nu vrea nimic pentru el, cu nimb de sacrificiu, „care se ascunde”. Principalul este să pornească legenda! Îi vei învinge. Arunci o singură privire şi ai învins. Poartă un adevăr nou şi „se ascunde”. Mai lansăm totodată şi două-trei judecăţi solomoniene. Avem doar grupurile, grupurile de câte cinci, nu e nevoie de ziare! Dacă din zece mii o singură cerere va fi satisfăcută, toţi vor veni cu cereri. În orice sat, orice ţăran va şti că există undeva o asemenea scorbură unde trebuie lăsate cererile. Şi se va porni un vuiet pe faţa pământului: „O lege nouă şi dreaptă vine”, şi se va tulbura marea; şi se va prăbuşi şandramaua; şi, uite, atunci ne vom gândi cum să înălţăm o zidire de piatră. Pentru prima oară! Ziditorii vom fi noi, numai noi, numai noi!

  — Nebunie curată! murmură Stavroghin.

  — De ce, de ce nu vrei? Ţi-e frică? Dar eu m-am agăţat de dumneata, tocmai pentru că nu ţi-e frică de nimic. Ţi se pare ceva total lipsit de înţelepciune? Păi, deocamdată nu sunt decât un Columb fără Americă; poate părea înţelept un Columb fără America?

  Stavroghin tăcea. Între timp ajunseseră la el şi se opriră în faţa uşii de la intrare.

  — Ascultă, se plecă Verhovenski la urechea lui, voi face totul şi fără bani; voi termina mâine cu Maria Timofeevna… fără bani, şi chiar mâine ţi-o voi aduce pe Liza. Vrei să ţi-o aduc pe Liza chiar mâine?

  „O fi înnebunit cu adevărat?” surâse Stavroghin. Uşa se deschise.

  — Stavroghin, e a noastră America? îl prinse de mână pentru ultima oară Verhovenski.

  — La ce bun? murmură grav şi sever Nikolai Vsevolodovici.

  — Îţi lipseşte dorinţa, am ştiut eu! strigă acesta cuprins de furie. Minţi, cuconaş păcătos, pervers şi fandosit ce eşti; nu te cred, ai o poftă de lup! … Nu-ţi dai seama ce încărcat este contul dumitale acum şi că nu mai pot renunţa la dumneata! Nu există pe suprafaţa pământului altul ca dumneata! Eu te-am plăsmuit încă în străinătate; te-am plăsmuit privindu-te. Dacă nu te-aş fi privit pe furiş din colţuri nu mi-ar fi venit în cap această idee! …

  Stavroghin porni în sus pe scară fără a răspunde.

  — Stavroghin, strigă în urma lui Verhovenski, îţi dau o zi… două… să zicem trei; mai mult de trei nu pot, şi aştept răspunsul dumitale!

  Capitolul al nouălea.

  O percheziţie la Stepan Trofimovici.

  I

  Între timp interveni la noi un eveniment care mă miră mult, iar pe Stepan Trofimovici pur şi simplu îl zgudui. Pe la orele opt de dimineaţă veni la mine în fugă Nastasia cu ştirea din partea lui cum că boierul a fost „percheziţionat”. La început n-am priceput aproape nimic: la urmă am înţeles totuşi că au venit nişte funcţionari, au „percheziţionat”, au ridicat nişte hârtii pe care un soldat le-a adunat într-o legătură mare şi „le-a dus cu roaba”. Ştirea era uluitoare. M-am dus imediat la Stepan Trofimovici.

  L-am găsit într-o stare ciudată: indispus, foarte tulburat şi în acelaşi timp privind cu un aer triumfător. Pe masă, în mijlocul camerei, clocotea samovarul şi se vedea un pahar de ceai plin rămas neatins. Stepan Trofimovici se plimba absent în jurul mesei şi până-n toate colţurile, fără să-şi dea seama de mişcările sale. Purta obişnuita lui flanelă roşie, dar zărindu-mă se grăbi să-şi îmbrace vesta şi haina, ceea ce înainte n-o făcuse niciodată când vreunul din apropiaţii săi îl găsea în această flanelă. Imediat se repezi şi-mi prinse cu multă căldură mâna.

  — Enfin un ami! (El respira din tot pieptul.) Cher, am trimis numai la dumneata şi nimeni nu ştie nimic. Voi da ordin Nastasiei să încuie uşile şi să nu lase pe nimeni să intre, cu excepţia dumnealor, bineînţeles… Vous comprenez?

  Mă privi îngrijorat aşteptând parcă un răspuns. Bineînţeles, mă grăbii să-i pun întrebări şi, cu chiu, cu vai, din vorbirea lui confuză, cu nenumărate întreruperi şi inutile digresiuni, aflai că la ora şapte de dimineaţă a venit la el „pe neaşteptate” un funcţionar al cancelariei guberniale…

  — Pardon, j’ai oublié son nom. Il n’est pas du pays, dar se pare că a fost adus de Lembke, quelque chose de bęte et d’allemand dans la physionomie. Il s’apelle Rosenthal.

  — Nu cumva Blum?

  — Blum. Exact aţa s-a recomandat. Vous le connaissez? Quelque chose d’hébété et de trčs content dans la figure, pourtant trčs sévčre, raide et sérieux. Un tip din poliţie, din cei subordonaţi, je m’y connais. Încă dormeam şi, închipuieşte-ţi, m-a rugat să-i dau voie