40

Casa Îndurării şi Speranţei

S-a întâmplat — "A fost menit să se întâmple", ar spune Bokonon — ca o revistă să-mi ceară să mă duc să fac un reportaj în San Lorenzo. Articolul nu urma să fie despre "Papa" Monzano sau Frank. Era despre Julian Castle, un milionar american, îmbogăţit din zahăr, care, la vârsta de patruzeci de ani, urmase exemplul lui Albert Schweitzer, înfiinţând un spital gratuit în mijlocul junglei şi dedicându-şi viaţa năpăstuiţilor aparţinând altei rase.

Spitalul lui Castle se numea "Casa din Junglă a Îndurării şi Speranţei". Jungla sa se afla în San Lorenzo, printre arborii de cafea sălbatici, pe versantul nordic al muntelui McCabe.

La data când am venit cu avionul în San Lorenzo, Julian Castle avea şaizeci de ani. În ultimii douăzeci de ani fusese cu desăvârşire altruist.

În vremurile sale de egoism, pentru cititorii ziarelor de scandal fusese la fel de cunoscut ca Tommy Manville, Adolf Hitler, Benito Mussolini şi Barbara Hutton. Faima lui se datora destrăbălării, alcoolismului, condusului imprudent şi refuzului încorporării.

Avea un talent uimitor de a cheltui milioane fără ca omenirea să se aleagă cu altceva în afară de suferinţă.

Fusese căsătorit de cinci ori şi avea un singur fiu.

Acest unic fiu, Philip Castle, era managerul şi proprietarul hotelului unde aveam de gând să stau. Hotelul se numea Casa Mona, după Mona Aamons Monzano, negresa blondă de pe coperta suplimentului revistei New York Sunday Times. Casa Mona era nou-nouţă. Era una dintre cele trei clădiri noi care se vedeau în fundalul portretului Monei.

Nu mă simţeam purtat spre San Lorenzo de curenţi însufleţiţi de un scop anume, ci de aripile dragostei. Fata Morgana, mirajul fericirii de a fi iubit de Mona Aamons Monzano, devenise o forţă copleşitoare în viaţa mea lipsită de sens. Îmi închipuiam că m-ar putea face mult mai fericit decât reuşiseră toate celelalte femei din viaţa mea.

41

Un karass pentru doi

Locurile din avionul care pleca din Miami cu destinaţia San Lorenzo erau dispuse în rânduri de câte trei. S-a întâmplat — "A fost menit să se întâmple" — să stau lângă Horlick Minton, noul ambasador american în Republica San Lorenzo, şi soţia sa, Claire. Amândoi aveau părul alb, erau blânzi şi fragili.

Minton mi-a spus că era diplomat de carieră, fiind pentru prima oară când deţinea titlul de ambasador. Până în acel moment, el şi soţia lui lucraseră în Bolivia, Chile, Japonia, Franţa, Iugoslavia, Egipt, Africa de Sud, Liberia şi Pakistan.

Erau ca nişte porumbei. Se distrau neîncetat unul pe celălalt cu mici cadouri: privelişti demne de văzut prin hubloul avionului, fragmente amuzante sau instructive din cărţile pe care le citeau, amintiri răzleţe de demult. Cred că reprezentau exemplul desăvârşit a ceea ce Bokonon numeşte duprass, un karass format din două persoane.

"Un duprass veritabil, spune Bokonon, nu poate fi destrămat nici măcar de copiii rezultaţi din uniunea celor doi."

Prin urmare, exclud familia Minton din karass-ul meu, din cel al lui Frank, din cel al lui Newt, din cel al Angelei, din cel al lui Asa Breed, din cel al lui Lyman Enders Knowles, din cel al lui Sherman Krebbs. Karass-ul familiei Minton era foarte neîncăpător, căci avea doar doi membri.

— Cred că sunteţi extrem de încântat, i-am spus lui Horlick Minton.

— De ce anume?

— De faptul că aţi fost numit ambasador.

Din privirile compătimitoare pe care le-au schimbat, mi-am dat seama că spusesem o prostie. Însă au dat dovadă de bunăvoinţă.

— Da, încuviinţă Minton cu o grimasă, sunt încântat.

Zâmbi ostenit.

— Sunt extrem de onorat.

Cam aşa au decurs lucrurile cu toate subiectele de conversaţie pe care le găseam. Nu reuşeam să le stârnesc entuziasmul cu nici un chip. De exemplu:

— Îmi închipui că ştiţi multe limbi străine, am spus eu.

— Vreo şase, sau chiar şapte, între noi fie vorba, răspunse Minton.

— Cred că e o mare satisfacţie.

— Ce anume?

— Faptul că puteţi vorbi cu oameni de diferite naţionalităţi.

— O mare satisfacţie, spuse Minton mecanic.

— O mare satisfacţie, repetă soţia lui.

 Şi s-au întors la lectura unui voluminos manuscris dactilografiat, aşezat pe mânerul dintre cele două locuri pe care le ocupau.

— Spuneţi-mi, vă rog, am zis eu, după ceva timp, în călătoriile pe care le-aţi făcut aţi constatat că peste tot oamenii sunt, în linii mari, la fel?

— Ha? întrebă Minton.

— Vi s-a părut că oamenii sunt în esenţă la fel, peste tot în lume?

Se uită la soţia lui, ca să se asigure că şi ea a auzit întrebarea, apoi se întoarse spre mine.

— În esenţă, sunt peste tot la fel, încuviinţă el.

— Îhâm, i-am răspuns eu.

Bokonon spune, la un moment dat, că membrii unui duprass mor la cel mult o sâptămână distanţă unul de altul. Când celor doi Minton le-a venit vremea, au murit în aceeaşi clipă.

42

Biciclete pentru Afganistan

Spre coada avionului era un băruleţ, aşa că m-am dus să beau un pahar. Acolo am întâlnit alţi concetăţeni, pe H. Lowe Crosby, din Evanston, Ilinois, şi soţia lui Hazel.

Erau corpolenţi şi aveau vreo cincizeci de ani. Vorbeau pe nas. Crosby mi-a spus că avea o fabrică de biciclete în Chicago şi că angajaţii lui erau nişte nerecunoscători. Avea de gând să-şi mute afacerea în recunoscătorul San Lorenzo.

— Cunoaşteţi bine San Lorenzo? l-am întrebat.

— Acum e prima oară când pun piciorul pe insulă, dar am auzit numai lucruri bune despre ea, spuse H. Lowe Crosby. Acolo există disciplină. Lucrurile nu se schimbă de la un an la altul. Guvernul lor nu îi încurajează pe cetăţeni să devină nişte mucoşi plini de ifose.

— Poftim?

— Doamne-Dumnezeule, în Chicago nici nu mai facem biciclete. Totul se reduce acum la relaţiile umane. Capetele luminate stau şi se gândesc cum să facă să fie toată lumea fericită. Nu mai poţi concedia pe nimeni, orice-ar fi. Şi dacă, din întâmplare, fabrici o bicicletă, sindicatul te acuză de tratament crud şi inuman, iar guvernul confiscă bicicleta în contul impozitelor şi o donează unui orb din Afganistan.

— Şi credeţi că lucrurile stau altfel în San Lorenzo?

— Ba bine că nu! Locuitorii sunt suficient de săraci, de neştiutori şi de speriaţi ca să dea dovadă de bun-simţ!

Crosby a vrut să afle cum mă cheamă şi cu ce mă