ocup. I-am spus, iar Hazel, soţia lui, mi-a recunoscut numele ca fiind din Indiana. Şi ea era din Indiana.

— Doamne, îmi spuse, eşti un hoosier{5}?

Am recunoscut că sunt.

— Şi eu sunt, cotcodăci ea. Nimănui nu trebuie să-i fie ruşine că e hoosier.

— Mie nu mi-e, i-am spus. Şi nici nu ştiu pe nimeni căruia să îi fi fost ruşine cu asta.

— Să ştii că ne descurcăm de minune. Am făcut o dată o călătorie în jurul lumii cu Lowe, şi peste tot am dat de oameni din Indiana aflaţi în posturi de conducere.

— E plăcut să auzi asta.

— Îl ştii pe directorul hotelului ăluia nou din Istanbul?

— Nu.

— E din Indiana. Şi un nu-ştiu-cum militar din Tokio...

— Ataşatul, spuse soţul ei.

— Tot din Indiana e, continuă Hazel. Şi noul ambasador în Iugoslavia...

— E din Indiana? am întrebat.

— Şi nu numai el, ci şi corespondentul de la Hollywood al revistei Life. Şi bărbatul acela din Chile...

— Şi el tot din Indiana?

— Nu e loc unde un hoosier să nu-şi fî adus contribuţia, spuse ea.

— Cel care a scris Ben Hur era hoosier.

— Şi James Whitcomb Riley{6}.

— Şi dumneavoastră sunteţi din Indiana? l-am întrebat pe soţ.

— Nu. Eu sunt din Statul Preriilor. "Ţara lui Lincoln", cum i se mai spune.

— De fapt, spuse Hazel plină de satisfacţie, Lincoln era şi el un hoosier. A crescut în districtul Spencer.

— Desigur, i-am răspuns.

— Cei din Indiana au ceva aparte, continuă Hazel, dar n-aş putea să spun ce anume. Dacă ai sta să faci o listă cu ei, nu ţi-ar veni să crezi.

— Aşa e, am zis eu.

Hazel şi-a pus mâna pe braţul meu.

— Noi, cei din Indiana, trebuie să fim uniţi.

— Desigur.

— Spune-mi "mami".

— Poftim?

— Când întâlnesc un hoosier tânăr, îl pun să-mi spună "mami".

— Aha.

— Hai, să te văd cum spui, mă îndemnă ea.

— Mami?

Zâmbi şi-mi dădu drumul. Un angrenaj îşi încheiase ciclul. Faptul că îi spusesem "mami" îl oprise, iar acum Hazel îl aducea în poziţia iniţială pentru următorul hoosier care avea să îi iasă în cale.

Obsesia lui Hazel pentru răspândirea celor din Indiana în toată lumea era un exemplu clasic de karass fals, de echipă aparentă, lipsită de orice semnificaţie în ceea ce priveşte căile prin care Dumnezeu rezolvă lucrurile, un exemplu clasic pentru ceea ce Bokonon numeşte gargalon. Alte exemple de gargalon sunt Partidul Comunist, Fiicele Revoluţiei Americane, Compania de Electricitate, Clubul Excentricilor şi toate popoarele, de oricând şi oriunde.

După cum ne îndeamnă Bokonon să cântăm:

 

Dacă vrei să ştii ce e un gargalon

Uită-te sub cauciucul unui balon.

 

 

43

Un manechin pentru demonstraţie

 

H. Lowe Crosby considera că dictaturile erau, de cele mai multe ori, foarte benefice. Nu era un om râu, şi nici prost. Felul hâtru şi din topor în care privea lumea îl prindea foarte bine, dar multe dintre lucrurile pe care le spunea despre omenirea nedisciplinată nu erau doar amuzante, ci şi adevărate.

Raţiunea şi simţul umorului îl părăseau însă atunci când discuta despre adevărata menire a oamenilor pe pământ.

Credea cu tărie că aceştia trebuiau să fabrice biciclete pentru el.

— Sper că San Lorenzo va confirma toate lucrurile bune pe care le-aţi auzit despre insulă.

— Nu trebuie decât să discut cu un singur om ca să văd dacă e adevărat, răspunse el. Când "Papa" Monzano îşi dă cuvântul de onoare în legătură cu ceva de pe insulă, înseamnă că aşa e. Aşa stau şi aşa vor sta lucrurile.

— Ce-mi place mie, spuse Hazel, e că toţi vorbesc engleza şi sunt creştini. Asta uşurează considerabil lucrurile.

— Ştiţi cum pedepsesc delictele acolo? mă întrebă Crosby.

— Nu.

— Nu există delicte. "Papa" Monzano a transformat delictele în ceva atât de respingător, încât oamenii nici nu se pot gândi la ele fără să li se facă rău. Am auzit că poţi să laşi un portofel plin în mijlocul drumului şi peste o săptămână e tot acolo, neatins.

— Aha.

— Ştiţi care e pedeapsa pentru furt?

— Nu.

— Cârligul. Fără amenzi, eliberare condiţionată sau arest preventiv. Doar cârligul. Pentru furt, pentru omor, pentru incendiere pentru trădare, pentru viol, pentru trasul cu ochiul. Încalci legea — nu contează care lege — şi ai parte de cârlig. Oricine poate înţelege asta, de aceea San Lorenzo e cea mai disciplinată ţară din lume.

— Dar ce e cârligul?

— Construiesc un fel de spânzurătoare. Doi stâlpi şi o grindă. Pe urmă iau un fel de cârlig de undiţă imens, de oţel, şi îl atârnă de grindă. Apoi îl iau pe ăla care a fost atât de fraier încât să încalce legea, îi bagă cârligul în burtă şi îl lasă pe nenorocit să atârne acolo, pe legea mea!

— Dumnezeule mare!

— Nu zic că e un lucru bun, spuse Crosby. Dar nici rău nu e. Uneori mă întreb dacă aşa ceva nu ar pune capăt delincvenţei juvenile. Poate că într-o democraţie, cârligul e prea de tot. Poate că spânzurarea publică ar fi mai potrivită. Ia să atârni vreo câţiva puşti care au furat maşini de felinarele din faţa caselor lor şi să le pui de gât o inscripţie cu "Mamă, uite-ţi băiatul". Fă-o de câteva ori, şi cheia din contact o să aibă soarta scaunului rabatabil şi a treptei pentru urcare în limuzinele de epocă.

— Am văzut chestia asta în pivniţa Muzeului Figurilor de Ceară din Londra, spuse Hazel.

— Ce chestie? am întrebat-o.

— Cârligul. În Camera Ororilor, care se află la subsol; aveau un om atârnat în cârlig. Arăta atât de real că mi-a venit să vomit.

— Harry Truman nu semăna deloc cu Harry Truman, spuse Crosby.

— Poftim?

— În muzeu, răspunse Crosby. Statuia lui Truman nu prea semăna cu el.

— Dar majoritatea semănau, spuse Hazel.

— În cârlig era agăţat cineva cunoscut? o întrebai eu.

— Nu cred. Era un oarecare.

— Un manechin pentru demonstraţie?

— Da. Exponatul era în spatele unei perdele de catifea neagră şi trebuia s-o dai la o parte ca să priveşti. Pe draperie era agăţată o plăcuţă pe care scria că nu trebuie să li se dea voie copiilor să se uite.

— Dar copiii se uitau, spuse Crosby. În sală erau copii, şi toţi se uitau.

— O plăcuţă de