— Şi cum reacţionau copiii la vederea omului străpuns de cârlig? întrebai eu.

— A, cam la fel ca adulţii, răspunse Hazel. Se uitau fără să scoată o vorbă şi treceau mai departe la următorul exponat.

— Care era?

— Un scaun de fier pe care fusese ars un om, spuse Crosby. L-au prăjit pentru că îşi omorâse fiul.

— Numai că, după ce l-au ars, completă neutru Hazel, au descoperit că, de fapt, nu-şi omorâse copilul.

44

Simpatizanţi comunişti

Când m-am întors la locul meu de lângă duprass-ul lui Claire şi Horlick Minton, deţineam noi informaţii despre ei. Le aflasem de la familia Crosby.

Nu îi cunoşteau pe Claire şi Horlick Minton, dar auziseră de ei. Erau indignaţi de numirea lui ca ambasador. Mi-au spus că Minton fusese la un moment dat destituit de Ministerul de Externe din cauza atitudinii sale îngăduitoare faţă de comunism, dar slugoii comimişti reuşiseră sâ-l aducă înapoi.

— Salonul e foarte agreabil, i-am zis lui Minton în timp ce mă aşezam.

— Hm?

El Şl soţia citeau în continuare manuscrisul pe care îl ţineau la mijloc.

— Barul e foarte drăguţ.

— Aha. Mă bucur.

Îşi reluară lectura, fără să se arate câtuşi de puţin interesaţi să discute cu mine. Apoi Minton se întoarse brusc, cu un zâmbet pe jumătate amar, şi mă întrebă:

— Cine era?

— Cine era cine?

— Cel cu care vorbeaţi în bar. Veneam să bem ceva, dar, când să intrăm, v-am auzit vorbind cu un bărbat. Vorbea foarte tare. Spunea că sunt simpatizant comunist.

— E un fabricant de biciclete, H. Lowe Crosby, i-am răspuns, simţind cum roşesc.

— Am fost înlăturat din funcţie din cauza pesimismului. Nici vorbă de comunism.

— A fost dat afară din cauza mea, spuse soţia lui. Singura dovadă împotriva lui pe care o aveau era o scrisoare pe care am trimis-o din Pakistan pentru New York Times.

— Şi ce scria acolo?

— Multe lucruri, răspunse ea, pentru că mă deranja foarte tare faptul că americanii nu pot concepe cum este să fii diferit de ei, să fii diferit şi mândru de asta.

— Înţeleg.

— Însă o frază anume era pomenită mereu în timpul audierii pe probleme de loialitate, suspină Minton. "Americanii", cită el din scrisoarea trimisă de soţia sa ziarului, "caută neîncetat dragostea, în forme pe care aceasta nu le poate lua şi în locuri unde nu se poate naşte. Fenomenul are, probabil, legătură cu felul în care ne-am cucerit teritoriile de la indieni."

45

De ce sunt detestaţi americanii

Scrisoarea trimisă de Claire Minton ziarului New York Times fusese publicată în zilele cele mai negre ale epocii McCarthy, iar soţul ei fusese destituit la douăsprezece ore după apariţia textului.

— Dar ce era atât de groaznic în ea? întrebai.

— Cea mai înaltă formă de trădare, spuse Minton, este să afirmi că americanii nu sunt iubiţi, oriunde s-ar duce şi indiferent ce ar face. Claire încerca să spună că politica externă americană ar trebui să recunoască ura, în loc să inventeze iubirea.

— Presupun că sunt multe locuri unde americanii sunt urâţi.

— Sunt multe locuri unde oamenii sunt urâţi. În scrisoarea ei, Claire scotea în evidenţă faptul că, dacă americanii sunt detestaţi, acesta este doar preţul pe care trebuie să îl plătească în calitate de oameni, şi că este o prostie să crezi că poţi fi scutit de acest preţ. Însă comisia pentru probleme de loialitate nu a dat atenţie acestui aspect. Tot ce-i interesa era că eu şi Claire consideram că americanii nu sunt iubiţi.

— Ei, mă bucur că povestea s-a terminat cu bine

— Poftim?

— Mă bucur că lucrurile s-au rezolvat până la urmă, am spus eu. Acum sunteţi în drum spre o ambasadă care v-a fost încredinţată.

Minton şi soţia sa schimbară din nou privirile acelea compătimitoare de membri ai unui duprass. Apoi Minton îmi spuse:

— Da. Vasul de aur de la capătul curcubeului este acum al nostru.

46

Metoda bokononistă de a-l trata pe Cezar

Am discutat cu familia Minton statutul legal al lui Franklin Hoenikker, care, în fond, nu era doar un barosan din guvernul lui "Papa" Monzano, ci şi un fugar care se sustrăsese justiţiei americane.

— Situaţia s-a rezolvat, spuse Minton. Nu mai este cetăţean american şi se pare că face treabă bună acolo unde se află acum, aşa că asta e.

— A renunţat la cetăţenie?

— Toţi cei care jură loialitate faţă de o putere străină sau servesc în armata acesteia sau acceptă o funcţie în guvern îşi pierd automat cetăţenia. Citiţi-vă cu atenţie paşaportul. Nu poţi trăi genul de idilă internaţională siropoasă care i s-a întâmplat lui Frank şi să rămâi în continuare sub aripa Unchiului Sam.

— Este îndrăgit în San Lorenzo?

Minton cântări în mâini manuscrisul din care citise împreună cu Claire:

— Nu ştiu. Cartea asta nu pomeneşte nimic.

— Ce carte e?

— Un fel de lucrare academică, spuse Claire.

— Un fe! de lucrare academică, repetă Minton. Nu a fost încă publicată. Ăsta e unul dintre cele cinci exemplare.

Mi-l întinse, îndemnându-mă să citesc cât vreau.

Am deschis cartea la prima pagină şi am văzut că se numea San Lorenzo: pământul, istoria, poporul. Autorul era Philip Castle, fiul lui Julian Castle, odrasla-patron de hotel a marelui binefăcător pe care urma să-l întâlnesc.

Am deschis cartea la întâmplare, şi s-a nimerit să se deschidă la capitolul despre Bokonon, profetul proscris al insulei.

Pe pagina din faţa ochilor mei era un citat din Cărţile lui Bokonon. Cuvintele au sărit de pe hârtie, întipărindu-mi-se în minte, unde erau bine venite.

Era vorba de o parafrază a cuvintelor lui Iisus: "Daţi Cezarului ce-i al Cezarului".

Parafraza lui Bokonon suna astfel:

"Nu-i daţi nici un strop de atenţie Cezarului. Cezarul n-are nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă cu adevărat".

47

Tensiunea dinamică

M-am adâncit atât de tare în lectura cărţii lui Philip Castle, încât nici nu mi-am ridicat ochii când am aterizat pentru zece minute în San Juan, Porto Rico. Nu mi-am ridicat ochii nici măcar atunci când, în spatele meu, cineva a şoptit surescitat că la bord urcase un pitic.

După un timp, am privit în jur, ca să-l văd pe pitic, dar nu l-am zărit. Am văzut însă o pasageră nouă, o femeie cu mutră de cal şi păr blond platinat,