— Aş dori să-ţi mai pun o singură întrebare realmente importantă, draga mea, spuse Rose pe un ton amabil.

Abra vru să-i răspundă, dar în ultima clipă îşi aminti de sfatul unchiului ei. Unchiul ei adevărat. Da, sigur, o întrebare. Care va duce la alta… şi la alta… şi la alta.

— Vâră-ţi-o undeva, îi zise şi închise.

Începură să-i tremure mâinile. Şi picioarele. Şi braţele. Şi umerii.

— Abra?

Mami. O striga de jos. Simte. Puţin doar, însă simte. Să fie vorba de strălucire adevărată sau de o chestie pe care o au toate mamele?

— Ce faci, scumpo? Eşti bine?

— Da, Mami! Mă pregătesc de culcare!

— În zece minute urcăm să-ţi spunem noapte bună. Să te găsim în pijama.

— Bine.

Dacă ar şti cu cine am vorbit adineauri! se sperie Abra. Dar nu aveau cum să ştie. Li se părea numai că ştiu ce se petrece. O vedeau aici, în camera ei, toate geamurile şi uşile din casă erau bine zăvorâte şi îşi imaginau că este în siguranţă. Chiar şi tatăl ei, care-i văzuse pe Legitimi în acţiune.

Dan ştia adevărul. Abra închise ochii şi luă legătura cu el.

Dan şi Billy ajunseseră în faţa altui motel. Şi tot nicio veste de la Abra. Nu era bine.

— Haide, şefu’, îl îndemnă Billy. Haide să intrăm şi…

Şi uite-o. Slavă Domnului!

— Taci puţin, îi ceru Dan şi începu să asculte.

După două minute se întoarse zâmbind spre Billy, căruia i se păru că îl vede din nou pe adevăratul Dan Torrance.

— Ea era?

— Da.

— Cum a mers?

— Abra zice că bine. Am pornit cu dreptul.

— N-a întrebat-o despre mine?

— Doar al cui frate eşti. Dar uite, Billy, cred că am greşit cu povestea asta cu unchiul. Eşti mult prea bătrân ca să fii fratele lui Lucy ori al lui David. Mâine, când ne oprim să rezolv eu problema aia, va trebui să-ţi cumperi o pereche de ochelari de soare. De-ăia mari. Şi ai grijă să-ţi ţii şapca bine îndesată pe cap ca să nu ţi se vadă părul.

— Poate c-ar trebui să-mi cumpăr şi nişte vopsea. Am auzit că „Just for Men” dă rezultate foarte bune.

— Nu fi obraznic, băşinos bătrân ce eşti!

Billy rânji vesel.

— Haide să ne luăm camerele şi să băgăm ceva la maţ. Să ştii că arăţi mai bine. Eu zic c-o să poţi să mănânci.

— Doar nişte supă, spuse Dan. N-are rost să-mi forţez norocul.

— Supă să fie.

Şi reuşi să-şi golească farfuria. Foarte încet. Şi, repetându-şi mereu că totul se va sfârşi, într-un fel sau altul, peste mai puţin de douăzeci şi patru de ore, izbuti să nu vomite. Când termină de mâncat – luaseră masa în camera lui Billy –, Dan se întinse cât era de lung pe mochetă. Parcă în poziţia asta nu-l mai durea burta chiar atât de rău.

— Ce faci? îl întrebă Billy. Te pomeneşti că te-ai apucat de aiureala aia de yogi!

— Te-ai prins. Am învăţat-o din desenele animate cu Ursul Yogi. Repetă-mi ce trebuie să faci.

— Am băgat totul la cap, şefule, n-ai grijă. Parcă ai fi pisălogul ăla de Casey Kingsley.

— Mă ia cu fiori. Haide, repetă.

— Abra o să înceapă să dea târcoale cu mintea în jurul oraşului Denver. Dacă vreunul din ei e pe recepţie, o să creadă că-i pe drum. Că-i pe undeva pe aproape. Noi doi ajungem în Sidewinder mai devreme – să zicem la patru în loc de cinci –, o să ieşim de pe drum şi o să ajungem la camping prin spate. N-o să ne vadă nimeni camioneta. Doar dacă nu cumva îşi pun oameni să păzească şoseaua.

— Nu cred că o vor face.

Dan îşi aduse aminte de un alt aforism al Alcoolicilor Anonimi: Suntem neputincioşi în faţa oamenilor, locurilor şi lucrurilor. Ca mai toate vorbele de duh ale beţivilor, şi perla aceasta era şaptezeci la sută adevărată şi treizeci la sută rahat cu perje.

— Chiar şi aşa, nu putem controla chiar totul. Continuă.

— La vreun kilometru şi jumătate mai în susul drumului e o zonă de picnic. Ai fost acolo de mai multe ori cu mama ta înainte să vă izoleze zăpada în hotel.

Billy se opri nedumerit.

— Doar voi doi v-aţi dus acolo? Pe tatăl tău nu l-aţi luat niciodată?

— Avea treabă. Lucra la o piesă de teatru. Spune mai departe.

Şi Billy spuse. Dan îl ascultă cu atenţie, iar la sfârşit încuviinţă mulţumit din cap.

— În regulă. Ştii ce ai de făcut.

— Păi, eu ce ţi-am zis? Acum pot şi eu să te întreb ceva?

— Sigur.

— Crezi că mâine după-amiază o să fii în stare să mergi pe jos un kilometru jumate?

— O să fiu.

Trebuie să fiu.

Dan Torrance şi Billy Freeman porniră la drum foarte devreme, la patru dimineaţa, înainte de prima rază a zorilor. Pe la nouă observară norul care se întindea de-a lungul orizontului. O oră mai târziu, când norul albastru-cenuşiu se transformase într-un lanţ muntos, cei doi bărbaţi se opriră în orăşelul Martenville, statul Colorado. Acolo, pe strada principală, destul de modestă şi aproape pustie, Dan descoperi ceva mult mai bun decât sperase: un magazin cu haine pentru copii, botezat „Chestii de Puşti”. La câteva case distanţă se găsea o farmacie flancată de o casă de amanet şi de o prăvălie cu casete video, pe a cărei vitrină scria cu săpun: LICHIDARE STOC CHILIPIR. Îl expedie pe Billy la „Drogherie & Mărunţişuri” să-şi ia ochelari de soare, iar el intră în „Chestii de Puşti”.

Prăvălia avea un aer deznădăjduit. Dan era unicul client. Probabil că afacerea asta fusese visul cuiva, din păcate cu final nefericit din cauza hipermarketurilor deschise în Sterling sau Fort Morgan. De ce să cumperi dintr-o dugheană de vizavi de casă, când poţi să mergi puţin cu maşina şi să-ţi iei pantaloni şi rochii mai ieftine? Şi ce dacă erau confecţionate în Mexic sau Costa Rica? Din spatele tejghelei apăru o femeie cu o mină obosită, coafură obosită, zâmbet foarte ostenit. Îl întrebă pe Dan dacă îl putea ajuta cu ceva. Dan îi zise că da, putea. Când îi explică ce anume dorea, femeia făcu ochii mari.

— Ştiu că