Şi căpătă ce îşi dorea. În prăvălioarele deznădăjduite din fundul provinciei, sintagma „bani gheaţă” încă mai făcea minuni.

Când mai aveau puţin până la Denver, Dan luă legătura cu Abra. Închise ochii şi vizualiză roata pe care o cunoşteau acum amândoi, în Anniston, Abra făcu acelaşi lucru. De data asta i s-a părut mai uşor. Când deschise ochii, se pomeni în curtea familiei Stone, uitându-se în jos, la undele râului Saco, strălucitor în soarele blând al după-amiezii. Abra deschise şi ea ochii şi văzu Munţii Stâncoşi.

— Uau, Unchiule Billy, ce frumoşi sunt!

Billy se uită la bărbatul de lângă el. Dan îşi încrucişase picioarele într-o manieră absolut nefirească şi bâţâia dintr-unul. Culoarea sănătoasă îi revenise în obraji, iar ochii îi luceau cu o claritate care nu fusese acolo pe tot timpul drumului lor spre vest.

— Foarte frumoşi, scumpete, îi răspunse el.

Dan surâse şi închise iar ochii. Când îi deschise, culoarea din obraji începuse să pălească. Ca un trandafir lipsit de apă, îşi spuse Billy.

— Ai făcut ceva?

— Bâzz, zâmbi epuizat Dan. Ca un detector de fum rămas fără baterie.

— Crezi că te-au auzit?

— Sper că da.

Rose se plimba agitată încoace şi încolo în faţa EarthCruiser-ului ei când Charlie Jeton veni în goana mare spre ea. În dimineaţa aceea Legitimii înghiţiseră abur. Tot aburul din rezervă, mai puţin o canistră. Iar porţia aceasta, pe lângă ce mai înghiţise pe ascuns în ultimele două zile, o adusese pe Rose într-o stare de surescitare maximă.

— Ce e? se răsti ea. Dă-mi o veste bună.

— Am văzut-o, ce zici de vestea asta?

La fel de agitat, Charlie o apucă pe Rose de braţe şi o învârti tare, ca într-un dans la o agapă a vrăjitorilor, făcându-i părul să-i zboare în toate direcţiile.

— Am văzut-o! Doar câteva secunde, dar ea era!

— L-ai văzut şi pe unchi?

— Nu. Ea se uita la munţi prin parbriz. Zicea că sunt frumoşi…

— Aşa şi sunt, începu Rose să rânjească. Ţie nu ţi se par frumoşi?

— … şi el i-a zis că foarte. Vin, Rosie! Pe bune că vin!

— Şi-a dat seama că ai descoperit-o?

Bărbatul se opri din dansat şi se încruntă.

— Nu ştiu sigur… Poate că Taica Flick ar fi…

— Spune-mi ce crezi tu.

— Probabil că nu.

— Mie îmi e de ajuns. Retrage-te acum undeva. Undeva unde să te poţi concentra fără să te deranjeze nimeni. Stai cuminte şi ascultă cu atenţie. Şi dacă – de fapt, când – ai s-o depistezi din nou, vino şi spune-mi. N-aş vrea să-i pierdem urma. Şi dacă simţi că-ţi mai trebuie nişte abur, cască gura şi cere-mi. Am pus puţin deoparte.

— Nu, nu, n-am nevoie. Am să fiu atent. Am să fiu foarte atent!

Charlie scoase un hohot de râs de om nu tocmai normal la cap şi plecă în fugă. Probabil că habar nu avea încotro se duce, dar lui Rose nu-i păsa câtuşi de puţin. Atâta vreme cât era foarte atent la Abra.

La amiază, Dan şi Billy ajunseseră deja lângă Flatirons{66}. Privind la Munţii Stâncoşi, Dan se gândi la toţi anii când încercase din răsputeri să se ţină la distanţă de ei. Iar gândul acesta îi aduse aminte de o poezie pe care o citise pe vremuri, despre cum nu contează dacă îţi petreci viaţa fugind, căci, în cele din urmă, te vei trezi tot singur, într-o cameră sordidă de motel, cu un bec chior atârnând din tavan şi cu un pistol încărcat aşteptându-te pe masă.

Pentru că încă mai aveau ceva timp la dispoziţie, ieşiră de pe autostradă şi intrară în Boulder. Lui Billy îi era foame. Lui Dan nu îi era… însă era curios. Billy opri camioneta în parcarea mică a unui chioşc cu gustări şi îl întrebă ce să-i cumpere. Dan se mulţumi doar să clatine din cap: nu avea nevoie de nimic.

— Sigur? Mai ai o groază de treabă.

— O să mănânc când se termină totul.

— Mă rog…

Billy intră la Subway ca să-şi ia un sandvici cu pui „Buffalo”. Dan stabili legătura cu Abra. Şi roata se învârti.

Bâzz.

Când Billy se întoarse la maşină, Dan îi făcu un semn spre bagheta cu de toate din mână, spunându-i:

— Mai aşteaptă puţin. Aş vrea să verific ceva dacă tot suntem în Boulder.

Cinci minute mai târziu se aflau pe strada Arapahoe, la două străzi distanţă de zona promiscuă cu cafenele şi baruri a oraşului. Îi ceru lui Billy să tragă pe dreapta.

— Haide, poftă bună. Nu lipsesc mult.

Dan coborî din camionetă pe trotuarul crăpat şi rămase cu ochii la o clădire de trei etaje, cu aspect gârbovit, pe una din ferestrele căreia era un afiş care dădea de veste că EFICIENŢA ESTE DOVADA VALORII UNUI STUDENT DE ELITĂ. Peluza din faţă chelea cu spor. Printre crăpăturile din asfalt crescuseră buruieni. Nu crezuse că va mai vedea vreodată clădirea aceasta, presupusese că strada Arapahoe va fi acum una cu apartamente dichisite, locuite de rentieri cu stare, care îşi savurează latte-urile la Starbucks, postează tâmpenii pe pagina lor de Facebook de şase ori pe zi şi sporovăiesc pe Twitter ca apucaţii.

Dar uite-o chiar aici, arătând – din câte îşi putea da el seama – exact ca pe vremuri.

Billy se dădu şi el jos din camionetă şi se apropie, muşcând din sandviciul uriaş.

— Mai avem încă o sută şi vreo douăzeci de kilometri de făcut, Danno. Am face bine să ne suim cururile în maşină.

— Sigur, îi răspunse absent Dan, uitându-se la clădirea cu zugrăveala verde, scorojită.

Odată ca niciodată, acolo locuise un băieţel; odată ca niciodată, băieţelul acela stătuse aşezat pe marginea trotuarului chiar în locul unde se afla acum Billy Freeman clefăind din „Buffalo”. Un băieţel care îşi aştepta tăticul să se întoarcă de la interviul pentru un loc de muncă la Hotelul Overlook. Şi băieţelul acela avea un avion din plută, dar i se rupsese o aripă. Însă nu se necăjea. Când tăticul lui va veni acasă, i-o va repara cu nişte lipici şi bandă adezivă. Şi după aia poate că se vor juca împreună cu avionul. Tăticul lui