— Am locuit în blocul ăsta cu mama şi tata înainte să ne mutăm la Overlook, spuse Dan. Nu-i mare lucru de capul lui, nu?

Billy ridică din umeri.

— Am văzut unele şi mai vai de steaua lor.

Şi Dan văzuse; în toţi anii aceia în care cutreierase încoace şi încolo, văzuse şi el destule mult mai rele – apartamentul lui Deenie din Wilmington, de exemplu.

Întinse mâna spre stânga.

— Mai încolo erau câteva baruri. „Toba Spartă” se chema unul. Poate încă mai e acolo, pentru că am senzaţia că partea asta a oraşului a scăpat de sistematizarea urbană. Când treceam cu tata pe acolo, el se oprea întotdeauna şi se uita pe geam. Şi îl simţeam cât de mult tânjea să intre. Îl simţeam atât de însetat, încât mi se făcea şi mie sete. Şi am băut în toţi anii ăştia mulţi ca să-mi potolesc setea aia, dar nu am reuşit niciodată. Şi tatăl meu ştia asta.

— Mi se pare că totuşi l-ai iubit.

— L-am iubit, şopti Dan, cu ochii la blocul dărăpănat şi istovit.

Nu era mare lucru de capul lui, dar nu se putea opri să nu se întrebe oare cum ar fi fost vieţile lor dacă ar fi rămas acolo. Dacă nu i-ar fi înghiţit Hotelul Overlook.

— Era şi bun, şi rău, iar eu i-am iubit ambele laturi. Şi, Dumnezeu să mă apere, cred că-l mai iubesc încă.

— La fel ca toţi copiii, spuse Billy. Vă iubiţi părinţii şi nu vă pierdeţi speranţa. Ce altceva să faceţi? Haide acum, Dan. Trebuie să plecăm dacă mai vrem să facem ce ne-am propus.

După o jumătate de oră, Boulder rămăsese în urma lor şi camioneta urca voiniceşte pe şoseaua din Munţii Stâncoşi.

„FANTOMIŢELE”

Cu toate că mai era puţin până la asfinţit – cel puţin în New Hampshire –, Abra era tot pe terasa din spatele casei, privind la apele râului. Ţopăilă şedea cuminţel alături, pe capacul lăzii cu îngrăşăminte. Din casă ieşiră Lucy şi David şi se aşezară de-o parte şi de cealaltă a fiicei lor. John Dalton îi urmărea de la fereastra bucătăriei, cu o ceaşcă cu cafea rece în mână. Geanta lui neagră, de medic, se afla la îndemână, pe bufet. Dar, din nefericire, în ea nu se găsea nimic care să-i ajute în seara aceasta.

— Ar fi bine să intri în casă şi să mănânci ceva, spuse Lucy, ştiind foarte bine că Abra nu va dori să intre – ori nu va putea – până nu se va fi terminat totul.

Dar, atunci când eşti atât de speriat, te agăţi cu disperare de ce cunoşti. Pentru că totul părea normal şi pentru că pericolul era la peste o mie cinci sute de kilometri depărtare, Lucy suporta situaţia mult mai uşor decât fiica sa. Înainte de ziua aceasta, tenul Abrei fusese perfect curat – la fel de imaculat ca pe vremea când nici nu începuse să meargă singură. Însă acum laturile nasului i se umpluseră de puncte negre şi pe bărbie îi apăruse o constelaţie de coşuri urâte. Perfect normal să-şi dea hormonii în petic la debutul adolescenţei – asta şi-ar fi dorit Lucy să creadă. Dar şi stresul duce la apariţia acneei. În plus, o mai îngrijorau şi paloarea nefirească a fiicei ei şi cearcănele mari şi negre. Parcă era la fel de bolnavă pe cât i se păruse Dan, atunci când se despărţiseră şi el se urcase foarte, foarte încet în camioneta domnului Freeman.

— Nu pot să mănânc nimic acum, Mami. N-am timp. Oricum, cred că aş da afară tot.

— Cât mai durează, Abby? o întrebă David.

Nu se uită la nici unul. Numai la apa râului, dar Lucy ştia că nici apa nu o vede. Fiica ei era departe, într-un loc unde ei nu o mai puteau apăra.

— Nu mai e mult. Ar trebui să-mi daţi câte un pupic şi să vă duceţi în casă.

— Dar… începu Lucy şi îl văzu pe David clătinând din cap la ea. O singură dată, dar cu nespusă fermitate.

Suspină adânc, luă mâna Abrei (cât de rece era!) şi o sărută pe obrazul stâng. David o sărută pe cel drept.

Dar Lucy nu voia să plece încă.

— Să ţii minte ce a spus Dan. Dacă se întâmplă ceva…

— Acum chiar că ar trebui să intraţi în casă. Când o să înceapă, o să mi-l pun pe Ţopăilă pe genunchi. Dacă îl vedeţi acolo, să ştiţi că nu trebuie să mă întrerupeţi. Cu niciun chip. Altfel, Unchiul Dan ar putea să moară din cauza voastră; poate şi Billy. S-ar putea să mă vedeţi cum mă prăbuşesc, ca şi cum aş fi leşinată, dar n-o să fiu leşinată, aşa că să nu mă mişcaţi şi să nu-l lăsaţi nici pe Doctorul John să pună mâna pe mine. Lăsaţi-mă în pace până se termină. Cred că Dan a găsit un loc unde să putem fi împreună.

— Tot nu înţeleg cum vă imaginaţi că ideea voastră ar putea să meargă, spuse David. Femeia aia, Rose, o să vadă că nu-i nicio fetiţă…

— Trebuie să intraţi acum, repetă Abra.

O ascultară. Lucy îi aruncă o privire rugătoare lui John, dar doctorul ridică din umeri – nu avea nicio putere. Cu braţele înlănţuite, cei trei rămaseră în faţa ferestrei de la bucătărie, privind la fetiţa de pe terasă, care se ghemuise cu genunchii strânşi la piept. Nu se întrezărea niciun pericol, înserarea nu era tulburată de nimeni şi nimic. Cu toate astea, Lucy scoase un geamăt prelung când o văzu pe Abra, copilaşul ei, întinzând mâinile după Ţopăilă şi luându-l în braţe. John o strânse de umăr. David, de talie. Înfricoşată, femeia îşi apucă soţul de mână.

Te rog, Doamne, fă să nu păţească fetiţa mea nimic. Dacă trebuie să se întâmple ceva… ceva rău… atunci fă să i se întâmple fratelui meu de care nu am ştiut. Nu fetiţei mele.

— O să fie bine, şopti Dave.

Ea dădu din