— Sigur că da. Sigur că da.

Şi rămaseră toţi trei cu ochii la fetiţa de pe terasă. Iar Lucy pricepu că, dacă ar striga-o acum pe Abra, nu va primi niciun răspuns. Abra nu mai era acolo.

La ora patru fără douăzeci, ora locală, Billy şi Dan ajunseră la drumul care ducea spre cartierul general al Clanului Legitim. Deasupra se arcuia un panou rustic, din lemn, pe care erau gravate cuvintele BINE AI VENIT ÎN CAMPINGUL BLUEBELL! ŞEDERE PLĂCUTĂ, PRIETENE! Mesajul de pe semnul dintr-o latură a drumului era mult mai puţin primitor: ÎNCHIS PÂNĂ LA NOI DISPOZIŢII.

Billy trecu pe lângă el fără să încetinească. Ochii îi fugeau în toate direcţiile.

— Nu văd pe nimeni. Nici măcar pe peluză, deşi cred că s-ar fi putut ascunde cineva în ghereta aia de la intrare. Iisuse, Danny, arăţi groaznic.

— Din fericire pentru mine, mai e ceva timp până începe „Mister America”, spuse Dan. Mai avem de urcat doar un kilometru şi jumătate, poate mai puţin. Până la un panou care zice „Peisaje pitoreşti” şi „Zonă de picnic”.

— Dacă ne aşteaptă cineva acolo?

— Nu ne aşteaptă nimeni.

— De unde ştii?

— Pentru că nici Abra, şi nici unchiul ei, Billy, nu au fost în viaţa lor pe aici şi nu au de unde să ştie de locul acela. Iar Legitimii habar n-au de mine.

— Să sperăm.

— Abra zice că toţi sunt acolo unde le-a spus ea. I-a verificat. Acum taci puţin, Billy, te rog frumos. Trebuie să mă gândesc.

La Hallorann voia să se gândească. Vreme de câţiva ani după iarna aceea blestemată de la Overlook, Danny Torrance şi Dick Hallorann au vorbit foarte des. Uneori faţă în faţă, cel mai adesea prin intermediul gândurilor. Danny îşi iubea nespus mama, însă erau anumite lucruri pe care ea nu le înţelegea – nu putea să le înţeleagă. Casetele de valori, de pildă. Acele cutii în care încui chestiile periculoase şi urâte pe care se întâmplă să le atragă strălucirea. Dar nici casetele astea nu erau sută la sută sigure. De mai multe ori încercase să-şi confecţioneze una în care să-şi închidă dependenţa de alcool, dar rezultatul fusese o nereuşită jalnică (poate pentru că îşi dorise să fie un eşec). Doamna Massey, pe de altă parte… şi Horace Derwent… Mai exista acum şi o a treia casetă de valori pusă bine în fundul minţii lui, însă nu la fel de bună ca acelea pe care le făcuse în copilărie. Poate pentru că îşi pierduse din puteri? Sau pentru că înăuntru nu se afla tot o fantomă într-atât de neghioabă încât să umble după el prin lume? Din ambele cauze? Nu ştia. Nu ştia decât că această a treia casetă era crăpată. Dacă o va deschide, ceea ce se afla înăuntru l-ar putea ucide, dar…

— Ce vrei să zici? îl întrebă Billy.

— Ce?

Dan se uită buimac în jur. Îşi apăsa stomacul cu palma. Începuse să îl doară foarte tare.

— Ai zis „N-am de ales”. Ce-ai vrut să spui?

— Nu contează.

Ajunseseră la zona de picnic. Mai în faţă era o poiană cu bănci şi mese din lemn şi locuri amenajate pentru grătar. Lui Dan i se păru că seamănă cu Spărtura din Nori, dar fără râu.

— Atâta doar: dacă se întâmplă ceva nasol, urcă-te imediat în camionetă şi pleacă de aici cât poţi de repede.

— Şi crezi tu că aşa m-aş putea salva?

Dan nu-i răspunse. Parcă tot abdomenul îi luase foc.

Puţin înainte de ora patru în după-amiaza aceea de luni, de la sfârşitul lui septembrie, Rose urcă pe Acoperişul Lumii împreună cu Sarey Tăcuta.

Rose purta o pereche de jeanşi strâmţi, care-i scoteau în evidenţă picioarele bine făcute. Cu toate că ziua era răcoroasă, Sarey pusese pe ea doar un capot de un albastru banal, ale cărui poale îi fluturau în jurul gambelor ei trupeşe, îmbrăcate în ciorapi medicinali de la Jobst. Rose se opri să se uite la o placă aşezată pe un stâlp din granit la baza celor patruzeci de trepte care duceau spre platformă. Pe ea scria că în locul acela se înălţase pe vremuri legendarul Hotel Overlook, care arsese din temelii cu treizeci şi cinci de ani în urmă.

— Foarte puternice emoţii se simt aici, Sarey.

Sarey dădu din cap. Le simţea şi ea.

— Ştii că există nişte izvoare fierbinţi al căror abur iese direct din pământ?

— Tiu.

— Aşa e şi în locul ăsta.

Rose se aplecă să adulmece iarba şi florile sălbatice. Dincolo de parfumul lor se simţea izul metalic de sânge vechi.

— Emoţii foarte puternice – ură, teamă, eresuri, desfrâu. Ecouri ale asasinatelor. Prea vechi să le inhalăm noi, dar extrem de revigorante. Îmbătător buchet.

Sarey nu comentă, ci continuă s-o urmărească îndeaproape.

— Şi chestia asta, zise Rose întinzând mâna spre treptele din lemn care duceau la platformă. Seamănă cu un eşafod, nu ţi se pare? Nu-i lipseşte decât trapa.

Nici acum Sarey nu spuse nimic. Cel puţin, nu cu voce tare. Gândul ei

(nu-i funie)

era îndeajuns de limpede.

— Adevărat, iubita mea, dar şi aşa unul dintre noi va fi spânzurat aici. Ori eu, ori javra aia care şi-a vârât nasul în treburile noastre. Vezi aia?

Şi-i arătă o baracă mică şi verde aflată la vreo şase metri depărtare.

Sarey o vedea.

La brâu, Rose purta o borsetă cu fermoar. O deschise, scotoci prin ea şi scoase o cheie pe care o întinse celeilalte femei. Sarey se duse la baracă în foşnet de ierburi care se frecau de ciorapii ei groşi de culoarea pielii. Descuie lacătul cu cheia primită. Când deschise uşa, razele amurgului luminară un interior nu mai mare decât o latrină. Înăuntru se aflau o maşină de tuns iarba şi o găleată din plastic având în ea o greblă şi o seceră. O lopată şi o cazma se sprijineau de peretele din spate. Nimic altceva. Niciun obiect în spatele căruia s-ar fi putut ascunde cineva.

— Intră, o îndemnă Rose. Să vedem de ce eşti în stare. Şi cu tot aburul ăla din tine ar cam trebui să mă dai pe spate.

La fel ca ceilalţi membri ai Clanului Legitim, şi Sarey avea micuţul ei talent.

Intră în baraca strâmtă şi