— Plaf.

— Dă-l încolo de praf. Hai să vedem ce poţi să faci. Mai bine zis, hai să nu vedem.

Căci acesta era talentul lui Sarey. Nu se putea face invizibilă (niciunul dintre Legitimi nu putea), dar era în stare să creeze un soi de opacitate în jurul ei, în perfectă concordanţă cu chipul şi silueta ei şterse. Se întoarse spre Rose, apoi se uită în jos la umbra ei. Se dădu într-o parte – nu mult, doar o jumătate de pas –, iar umbra ei se contopi cu cea aruncată de mânerul maşinii de tuns iarba. Rămase nemişcată, iar baraca părea acum goală.

Rose strânse ochii, apoi îi căscă larg şi o descoperi pe Sarey lângă maşină, cu mâinile împreunate modest, în atitudine de fată timidă care speră să fie invitată la dans. Rose se uită la munţii de afară, apoi se uită iar înăuntru: baraca era goală – o simplă magazie mică unde nu se poate ascunde nimeni. Din cauza luminii puternice, nu se vedea nici măcar o umbră. Desigur, în afară de cea aruncată de mânerul maşinii de tuns iarba. Şi totuşi…

— Trage-ţi niţel cotul, zise Rose. Ţi-l văd.

Sarey Tăcuta se supuse şi chiar dispăru cu totul câteva clipe, până când Rose se concentră mai tare. Şi atunci Sarey apăru din nou. Mă rog, ea una ştiuse tot timpul că Sarey era acolo. Dar la momentul potrivit – şi nu mai era mult până atunci – javra aia mică nu va şti.

— Bravo, Sarey! spuse ea cu căldură (mai bine zis, cu atâta căldură de câtă era ea în stare). Poate nici n-o să am nevoie de tine. Dar, dacă voi avea, vei lovi cu secera. Şi să te gândeşti la Andi când loveşti. Bine?

Auzind numele lui Andi, buzele lui Sarey se curbară în jos, într-o mască a nefericirii. Privi la secera din găleata de plastic şi dădu cu ardoare din cap.

Rose îi arătă lacătul.

— Acum am să te închid înăuntru. Nemernica aia mică îi va detecta pe cei din Cabană, dar nu şi pe tine. Sunt convinsă. Pentru că tu ai să taci mâlc, nu-i aşa?

Sarey încuviinţă din nou. Nu era vorbăreaţă, niciodată nu fusese. De unde şi numele.

(Ce faci cu…)

Rose zâmbi.

— Cu lacătul? Nu te gândi la el. Ai grijă doar să stai absolut nemişcată. Nemişcată şi mută. Înţelegi ce-ţi spun?

— Înţeleg.

— Şi pricepi ce trebuie să faci cu secera?

Chiar dacă Legitimii ar fi avut arme de foc, în ruptul capului Rose nu ar fi cutezat să-i încredinţeze lui Sarey vreuna.

— Seţela. Plicep.

— Dacă am s-o dovedesc – şi n-ar trebui să fie asta o problemă la cât abur am în minte –, să stai cuminte aici până vin eu să-ţi dau drumul. Dar, dacă mă auzi că strig… să vedem… dacă mă auzi că strig nu mă face să te pedepsesc, înseamnă că am nevoie de ajutor. Şi voi avea grijă să fie cu spatele la tine. Ştii ce se va întâmpla atunci, da?

(Am să mă urc pe scări.)

Dar Rose clătină din cap nemulţumită.

— Nu, Sarey. N-ai de ce să urci. Nici nu va ajunge lângă platformă.

Sigur că nu-i va conveni să nu poată să o ucidă pe ticăloasa aia cu mâinile ei… şi numai după ce o va face să sufere… îndelung. Însă nu ar fi fost deloc bine să se lase orbită de furie şi de dorinţa de răzbunare. Fata aia era foarte puternică.

— Care va fi semnalul, Sarey?

— Nu mă faţe să te pedepsesc.

— Şi la ce te vei gândi atunci?

Ochii îi sticliră sălbatici pe sub laţele slinoase:

— Lăzbunale.

— Corect. Vrei să o răzbuni pe Andi pe care au omorât-o prietenii jigodiei ăleia. Însă doar dacă am nevoie de tine, pentru că vreau s-o ucid eu însămi.

Rose încleştă pumnii, vârându-şi unghiile în semnele ca de semiluni roşii pe care le avea deja în palme.

— Dar, dacă am nevoie de tine, atunci să vii. Sub nicio formă să nu eziţi sau să te opreşti din drum. Să nu te opreşti până nu împlânţi lama secerii în gâtul jigodiei şi-i vezi vârful ieşind pe partea ailaltă.

Ochii lui Sarey aruncau scântei.

— Seţela. Da.

— Bravo.

Rose o sărută, apoi închise uşa şi puse zăvorul. Băgă cheia înapoi în borsetă şi se sprijini de uşă.

— Ascultă-mă, iubito. Dacă totul merge cum ne dorim, tu vei fi prima care ai să te înfrupţi din aburul fetei. Şi îţi jur că va fi cel mai bun abur pe care l-ai inhalat vreodată.

Rose respiră adânc de câteva ori, apoi începu să urce treptele spre platforma de pe creastă.

Dan stătea sprijinit cu mâinile de una din mesele de lemn, cu capul în jos şi ochii închişi.

— E o nebunie, spuse Billy. Ar trebui să rămân cu tine.

— Nu se poate. Tu ai treaba ta de făcut.

— Şi dacă te apucă leşinul la mijlocul drumului? Şi chiar dacă nu te apucă, cum ai de gând să te baţi cu toţi ăia? După cum arăţi acum, până şi un copil de cinci ani te-ar face praf.

— Cred că mă voi simţi mult mai bine foarte curând. Şi mai în putere. Du-te, Billy. Mai ţii minte unde ţi-am spus să parchezi?

— La capătul terenului, lângă anunţul care zice că se dau mese gratuite pentru copii atunci când câştigă echipele din Colorado.

— Foarte bine.

Dan ridică privirea şi observă ochelarii imenşi de soare pe care îi purta acum Billy.

— Şi îndeasă-ţi şapca mai bine. Până pe urechi. Ca să pari mai tânăr.

— Cred că ştiu o chestie care să mă facă să par mai tânăr.

Dan nici nu-l auzi.

— Mai trebuie să facem încă ceva.

Se îndreptă de mijloc şi deschise larg braţele. Billy îl îmbrăţişă, dorindu-şi din suflet să o poată face mai tare – mult mai tare – şi neîndrăznind.

— Abra a avut dreptate. N-aş fi reuşit să ajung până aici fără tine. Acum du-te şi fă ce ai de făcut.

— Şi tu vezi ce faci, spuse Billy. Mă bazez pe tine să conduci trenuleţul la Spărtura din Nori de Ziua Recunoştinţei.

— Mi-ar plăcea nespus de mult, murmură Dan. E cel mai tare trenuleţ pe care un anumit băiat nu l-a avut niciodată.

Billy îl urmări cu