privirea cum se îndepărta încet, cu mâinile apăsate pe abdomen, mergând către stâlpul indicator de la capătul poienii. În vârful lui erau două săgeţi. Una arăta spre vest, spre Observatorul Indienilor Pawnee. Cealaltă spre est, mai la vale. Pe aceasta scria CĂTRE CAMPINGUL BLUEBELL.

Pe poteca aceasta porni Dan. Billy îl mai zări câteva secunde printre frunzele îngălbenite şi luminoase ale plopilor, mergând încet, cu mare efort, cu capul plecat ca să vadă pe unde calcă. Apoi nu se mai văzu.

— Ai grijă de băiatul meu, şopti Billy.

Nu ştia exact dacă îi adresase ruga lui Dumnezeu sau Abrei, dar îşi spuse că nu avea nicio importanţă. Amândoi erau prea ocupaţi în după-amiaza aceasta ca să-şi mai bată capul şi cu unul ca el.

Se întoarse la camionetă şi scoase din spate o fetiţă cu ochi albaştri, mari şi miraţi şi bucle blonde şi ţepene. Şi cam uşoară. Probabil că era goală pe dinăuntru.

— Ce mai faci, Abra? Sper că nu te-am hurducat prea tare.

Purta un tricou pe care era imprimată o imagine cu Munţii Stâncoşi şi un şort albastru. Era desculţă; în fond, de ce n-ar fi fost? Fetiţa asta – un manechin cumpărat dintr-un magazin muribund cu haine pentru copii din Martenville – nu făcuse niciodată vreun pas. Dar genunchii îi erau flexibili, aşa că Billy reuşi să o aşeze fără probleme pe scaunul din dreapta al camionetei. Îi puse centura de siguranţă, vru să închidă portiera, dar se aplecă iar înăuntru şi îi încercă gâtul. Se îndoia şi el, deşi mai puţin. Se îndepărtă puţin ca să examineze efectul creat. Nu era rău. Păpuşa părea că se uită cu atenţie la ceva ce ţinea pe genunchi. Sau că se ruga pentru izbândă în bătălia ce avea să urmeze. Deloc rău.

În cazul în care ăia nu aveau binoclu.

Se urcă în camionetă şi aşteptă, lăsându-i timp lui Dan să ajungă unde trebuia. Şi sperând că nu leşinase pe drumul spre Campingul Bluebell.

La cinci fără un sfert, Billy porni motorul şi se întoarse pe acelaşi drum pe care veniseră.

5

În ciuda durerii tot mai mari din abdomen, Dan merse hotărât înainte. Avea senzaţia că în burta lui intrase un şobolan în flăcări, care se apucase acum să roadă totul în jur. Probabil că nu ar fi reuşit să facă nici măcar un sfert din drum dacă poteca nu ar fi luat-o la vale.

La cinci fără zece, ajunse la o cotitură şi se opri. Nu departe de el, plopii dispăreau, făcând loc unei peluze verzi şi îngrijite care cobora uşor spre două terenuri de tenis. Dincolo de acestea se puteau vedea parcarea pentru rulote şi o clădire lungă, din bârne: Cabana Overlook. Mai încolo terenul urca din nou. Pe locul unde fusese pe vremuri Hotelul, o platformă înaltă se profila pe cerul senin. Acoperişul Lumii. Şi acelaşi gând

(eşafod)

îi trecu şi lui Dan prin minte. Acolo sus, lângă parapet, întoarsă spre sud, către parcarea pentru vizitatorii ocazionali, se vedea o singură siluetă. O femeie. Cu jobenul pus pe o ureche.

(Abra!)

(Sunt aici, Dan.)

Cu voce calmă. Aşa cum îşi dorea el.

(Ei te aud?)

Simţi ceva ca o gâdilare: zâmbetul ei. Zâmbetul acela furios.

(Ar trebui să fie surzi să nu mă audă.)

Bine.

(Vino acum, dar ţine minte că, dacă îţi zic să pleci, PLECI ÎN SECUNDA AIA!)

Abra nu-i răspunse, dar, înainte să o cheme din nou, fata era deja acolo.

6

Soţii Stone şi John Dalton urmăriră neputincioşi cum Abra alunecă într-o parte până când ajunse cu capul pe scândurile terasei şi cu picioarele întinse pe treptele care duceau în curte. Ţopăilă se rostogoli din mâna ei moale. Dar nu părea că doarme şi nu părea nici leşinată. Expresia de pe chipul ei era aceea de comă profundă sau chiar de moarte. Lucy vru să se repeadă la ea. David şi John o apucară de mâini, oprind-o.

Femeia începu să se zbată.

— Daţi-mi drumul! Trebuie s-o ajut!

— N-ai cum, spuse John. Numai Dan o poate ajuta acum. Trebuie să se ajute unul pe altul.

Lucy îl privi cu ochi mari, disperaţi.

— Dar măcar respiră? Poţi să vezi de aici?

— Respiră, încercă să o liniştească David.

Însă tonul îi sună nesigur chiar şi în propriile urechi.

7

Când Abra ajunse lângă el, durerea aceea cumplită se domoli pentru prima dată de când plecase din Boston. Dar nu era motiv de bucurie, pentru că însemna că acum o simte şi Abra. I-o putea citi pe chip, dar îi mai citi în ochi şi uimirea atunci când fata se uită în jur, la încăperea în care se aflau. Două paturi suprapuse, pereţi din bârne noduroase de pin, un covor pe care erau ţesute tufe de salvie şi cactuşi. Pe covor şi pe paturile de jos erau împrăştiate multe jucării ieftine. Pe un birou micuţ, aşezat într-un colţ, erau puse în dezordine câteva cărţi şi un joc de puzzle cu piese mari. Un radiator trăncănea şi sâsâia în colţul cel mai îndepărtat al camerei.

Abra luă una din cărţile de pe masă. Pe copertă, un copil pe o tricicletă era fugărit de un căţeluş. Titlul era Să ne distrăm citind cu Dick şi Jane.

Dan se apropie de ea, cu un zâmbet uluit pe buze.

— Fetiţa aia de pe copertă e Sally. Dick e fratele ei şi Jane e sora ei. Şi pe căţel îl cheamă Jip. O perioadă, ei mi-au fost cei mai buni prieteni. De fapt, singurii mei prieteni. Cu excepţia lui Tony, bineînţeles.

Abra puse cartea înapoi pe biroul cel mic şi se întoarse către el.

— Ce este locul ăsta, Dan?

— O amintire. Pe locul acesta a fost un hotel, iar aceasta a fost camera mea. Acum este locul unde noi doi putem fi împreună. Ştii roata aia care se învârteşte când vrei să intri în cineva?

— Îhî…

— Ăsta e centrul ei. Axul.

— Aş vrea să rămânem aici. Mă simt… în siguranţă. Îmi place tot, mai puţin alea.

Şi-i arătă ferestrele franţuzeşti.

— Parcă nu-s din aceeaşi poveste cu restul.

Iar