— Nu erau aici, nu-i aşa? Când erai tu mic, astea nu erau aici.

— Nu. Nu am avut geamuri la cameră şi singura uşă era cea care dădea în restul apartamentului destinat îngrijitorului şi familiei lui. Eu am modificat amintirea. A trebuit s-o fac. Ştii de ce?

Îl studie cu ochi gravi şi mâhniţi.

— Pentru că aia a fost atunci şi asta e acum. Pentru că trecutul e trecut, chiar dacă ne modelează prezentul.

Dan zâmbi.

— Nici eu n-aş fi putut să spun mai bine.

— Nici nu trebuia. Asta ai gândit.

O trase spre ferestrele franţuzeşti care nu existaseră niciodată în realitate. Prin geamurile lor se puteau vedea peluza, terenurile de tenis, Cabana Overlook şi Acoperişul Lumii.

— O văd, şopti Abra cu respiraţia tăiată. E acolo sus şi nu se uită în direcţia noastră.

— Bine face, spuse Dan. Te doare rău, scumpo?

— Rău. Dar nu contează. Pentru că…

Dar nu mai continuă, pentru că nu ştia ce să spună. Însă el ştia, iar Abra zâmbi. Erau mai apropiaţi decât pot fi vreodată doi oameni. Şi, cu toată durerea care îi sfârteca pe amândoi, apropierea aceasta îi făcea să se simtă bine. Să se simtă foarte bine.

— Dan?

— Da, draga mea.

— Afară sunt multe fantomiţe. Nu le văd, dar le simt. Le simţi şi tu?

— Da.

Le simţea de ani buni. Pentru că – nu-i aşa? – trecutul ne modelează prezentul. O cuprinse cu braţul pe după umeri. Mâna ei mică se strecură în jurul taliei lui.

— Acum ce facem?

— Îl aşteptăm pe Billy. Şi sperăm că nu întârzie. Iar apoi totul se va petrece foarte repede.

— Unchiule Dan?

— Ce e, Abra?

— Ce-i în tine? Nu-i o fantomă. Mai degrabă e…

O simţi cum se cutremură.

— … e ca un monstru.

Nu-i răspunse.

Fata se îndreptă din umeri şi se îndepărtă de el.

— Uite! Acolo!

O camionetă Ford foarte veche intra în parcarea vizitatorilor.

Rose se sprijinea cu mâinile de parapetul înalt până la brâu al platformei, privind la camioneta care intra în parcare. Aburul îi ascuţise vederea, dar tot îşi dorea să fi luat cu ea un binoclu. Cu siguranţă că ar fi găsit unul în magazie, destinat turiştilor pasionaţi de păsări. Aşa că de ce n-o făcuse?

Pentru că ai avut atât de multe pe cap. Pojarul… şobolanii ăia afurisiţi care au părăsit corabia… Fală ucis de javra aia mică.

Da, da şi da, dar tot ar fi trebuit să ţină minte. Intră o clipă în panică, întrebându-se ce oare mai uitase. Însă alungă gândul acesta stupid. De ce s-ar nelinişti? Doar era plină cu abur şi se simţea excelent. Totul mergea conform planului. Curând fata aia va veni aici, pe culme, mânată de curajul ei prostesc de adolescentă şi de încrederea în propriile-i puteri.

Însă eu sunt în avantaj din toate punctele de vedere, micuţo. Dacă n-am să pot să te dovedesc singură, am să-mi trag şi mai multă putere din Legitimii mei. Sunt toţi în sala principală din cabană, fiindcă tu ţi-ai închipuit că aşa nu ar mai fi o ameninţare pentru tine. Numai că ai omis un lucru. Între noi sunt legături ce nu pot fi distruse, căci noi suntem Clanul Legitim – toţi ca unul – şi prin asta noi suntem ca o baterie uriaşă. Care mă va putea alimenta cu energie dacă voi avea nevoie.

Şi, dacă toate astea dădeau greş, mai rămânea Sarey Tăcuta. Probabil că deja luase secera în mână. Sigur, nu era un geniu biata femeie, dar era nemiloasă, feroce şi, odată ce înţelegea ce are de făcut, nu se abătea nici cu un milimetru de la misiunea ei. De asemenea avea toate motivele să-şi dorească să o vadă moartă pe javra aia afurisită. Moartă şi întinsă pe jos la baza platformei.

(Charlie!)

Charlie Jeton îi răspunse imediat şi, cu toate că în mod obişnuit era un transmiţător cam fără vlagă, acum – ajutat fiind de toţi ceilalţi din cabană – se auzi tare şi clar şi aproape scos din minţi de surescitare.

(Recepţionez un semnal puternic şi neîntrerupt. Toţi îl recepţionăm. Înseamnă că e foarte aproape. Ar trebui s-o simţi şi tu.)

Da, o simţea şi Rose, cu toate că se străduia din răsputeri să-şi ţină mintea închisă pentru ca ticăloasa aia să nu intre acolo şi să înceapă s-o hărţuiască.

(Lasă ce simt eu. Spune-le celorlalţi să fie pregătiţi în caz că am nevoie de ajutor.)

Îi răspunseră mai multe voci, emoţionate, stridente, acoperindu-se unele pe altele. Erau pregătiţi. Chiar şi cei bolnavi erau gata să dea o mână de ajutor. Iată, pentru asta îi iubea ea atât de mult.

Rose se uită la fata blondă din camionetă. Avea ochii lăsaţi în jos. Citea ceva? Îşi făcea curaj? Poate se ruga la Dumnezeul Mocofanilor? N-avea absolut nicio importanţă.

Vino la mine, jegoasă mică. Vino la Tuşica Rosie.

Dar nu fata coborî din maşină, ci unchiul. Exact aşa cum spusese javra că va fi. Verifica terenul. Ocoli încet camioneta, privind în toate direcţiile. Se aplecă pe geamul din dreptul pasagerului, îi zise ceva fetei, apoi se îndepărtă puţin de maşină. Se uită spre cabană, apoi spre platforma care se contura pe cer… şi îi făcu un semn cu mâna. Porcul ăla nesimţit chiar îi făcea ei cu mâna!

Rose nu-i răspunse. Se încruntă. Un unchi. De ce nu veniseră părinţii cu jigodia lor de fiică şi au trimis un unchi? Şi, dacă stăm să ne gândim bine, cum de o lăsaseră să vină?

I-a convins că e singura soluţie. Le-a spus că voi veni eu la ea dacă