Logic, da. Şi atunci de ce începuse să o cuprindă neliniştea? Îi permisese ticăloasei să stabilească ea regulile. Ceea ce însemna că, până la un anumit punct – cel puţin – Rose fusese manipulată. Şi tolerase asta pentru că aici erau pe teritoriul ei şi pentru că îşi luase toate măsurile de prevedere. Dar mai ales pentru că fusese furioasă. Teribil de furioasă.

Îşi încordă privirea ca să îl vadă mai bine pe bărbatul din parcare. Individul se plimba iar încoace şi încolo, uitându-se atent în jur, vrând să se convingă că nu mai era nimeni prin preajmă. Absolut normal, la fel ar fi făcut şi ea, dar tot avea sentimentul că omul acela nu făcea altceva decât să tragă de timp. Deşi, la ce i-ar fi folosit asta era o chestiune care o depăşea cu totul.

Rose se încordă şi mai tare, concentrându-se acum pe mersul bărbatului. Îşi dădu seama că nu era chiar atât de tânăr cum crezuse ea în primul moment. Ba chiar păşea ca un om trecut bine de prima tinereţe. Păşea ca şi cum ar fi avut mai mult decât un început de artrită. Şi oare de ce fata nu se mişca deloc?

Rose simţi primul semnal de avertizare.

Ceva nu era cum trebuie.

— Se uită fix la domnul Freeman, zise Abra. Ar trebui să mergem şi noi.

Dan deschise ferestrele franţuzeşti, dar ceva din vocea ei îl făcu să se oprească.

— Care-i problema, Abra?

— Nu ştiu. Poate nu-i nimic, dar e ceva ce nu-mi place. Se uită prea încordată la el. Trebuie să mergem chiar acum.

Dan închise ochii şi intră în magazia din fundul minţii sale. În atâţia ani s-ar fi adunat praf gros pe nişte casete reale, dar cele două pe care le ascunsese acolo în copilărie erau noi ca în prima zi. Normal. Erau construite din imaginaţie pură. Cea de-a treia – cea mai recentă – era înconjurată de un nimb şters, iar el îşi zise: Nu-i de mirare că mi-e atât de rău.

Nu contează. Deocamdată nu se va atinge de ea. Pregătit de orice, o deschise pe cea mai veche. Iar înăuntru era… nimic. Aproape nimic. În cutia în care fusese încuiată doamna Massey vreme de treizeci şi doi de ani nu se mai afla decât un pumn de cenuşă aproape neagră. Însă în cealaltă…

Şi înţelese ce tâmpenie mare făcuse atunci când îi spusese că nu are de ce să se teamă.

Abra zbieră.

În Anniston, pe terasa din spatele casei, trupul Abrei începu să zvâcnească puternic. Picioarele se zbăteau ca apucate de convulsii, bătând un step dement pe trepte; una din mâini – peşte viu lăsat să moară pe mal – îl expedie cât colo pe chinuitul şi murdarul Ţopăilă.

— Cea păţit? ţipă Lucy.

Se repezi la uşă. David încremenise cu ochii la criza fiicei lui şi nu încercă să o oprească. Însă John întinse mâna dreaptă şi reuşi s-o apuce pe Lucy de mijloc, prinzând-o cu stânga peste umeri. Femeia îl lovi cu capul.

— Lasă-mă! Trebuie să mă duc la ea!

— Nu! strigă John. Nu, Lucy, nu se poate!

Probabil că femeia ar fi reuşit să se elibereze din strânsoarea lui, dar David îşi revenise şi acum o ţinea şi el.

Se potoli în cele din urmă şi se uită plină de ură la John.

— Dacă fetiţa mea moare acolo, o să am grijă să înfunzi puşcăria.

Apoi se uită la David. Cu ochi acum plini de furie.

— N-am să ţi-o iert niciodată.

— Uite, se linişteşte, le atrase atenţia John.

Convulsiile Abrei se domoliseră şi acum încetară cu totul. Dar obrajii îi erau uzi şi încă îi mai şiroiau lacrimi de sub pleoapele închise. În ultimele raze ale zilei, genele copilei păreau împodobite cu diamante.

În camera din copilăria lui Danny Torrance – o cameră aflată acum doar în amintire – Abra îşi lipi faţa de pieptul lui Dan. Spuse de acolo, cu voce înăbuşită:

— Monstrul… a dispărut?

— Da, îi răspunse Dan.

— Jură-te pe mama ta.

— Mă jur.

Îşi ridică fruntea, uitându-se mai întâi la el ca să îşi dea seama dacă spune adevărul. De-abia după aceea îndrăzni să privească în jur.

— Zâmbetul ăla… se cutremură ea.

— Ştiu, zise Dan. Cred… cred că se bucură că s-a întors acasă. Te simţi bine, Abra? Pentru că acum trebuie să începem. Nu mai avem timp.

— Sunt bine. Dar dacă… se întoarce?

Dan se gândi la caseta de valori. Era deschisă, dar o putea închide relativ uşor. Mai ales că o avea pe Abra care să-l ajute.

— Nu cred că el… monstrul… are vreo treabă cu noi, draga mea. Haide. Dar ţine minte: dacă-ţi spun să te întorci în New Hampshire, pleci chiar în clipa aia.

Fata nu-i răspunse, dar nu mai aveau vreme de discuţii. Venise clipa. Dan ieşi prin ferestrele franţuzeşti, care dădeau la capătul potecii. Abra mergea lângă el, dar îşi pierduse consistenţa avută în camera amintirii şi începuse să pâlpâie.

Parcă şi ea e o fantomiţă, îşi zise Dan. Şi atunci îşi dădu pentru prima oară seama la ce riscuri cumplite se expusese fata asta. Nici măcar nu voia să încerce să-şi imagineze cât de fragil era acum controlul pe care-l avea asupra propriului corp.

Cu paşi destul de rapizi – fără să alerge însă, ca să nu-i atragă atenţia lui Rose, deoarece mai aveau încă vreo şaptezeci de metri până când zidul din spate al Cabanei Overlook îi va ascunde vederii –, Dan şi cu fata-fantomiţă care-l însoţea traversară peluza şi parcurseră poteca din dale de piatră care despărţea cele două terenuri de tenis.

Ajunseră la uşa din spatele bucătăriei şi acum Rose nu-i mai putea observa de pe platformă, deoarece corpul clădirii îi ascundea complet. De aici se auzea trăncănitul monoton al unui ventilator şi se simţea mirosul acru, de carne stricată, al lăzilor de gunoi. Dan încercă uşa. Era descuiată. Dar ezită o clipă înainte de a o deschide.

(Sunt toţi?)

(Toţi în afară de Rose. Trebuie să te grăbe