Ochii Abrei, licărind ca ochii mari ai unui copil dintr-un film vechi, alb-negru, se umplură de panică.

— Ştie că ceva nu e cum trebuie.

Rose se concentră asupra javrei de fată care nu se mişcase de pe locul ei din camionetă, nu-şi ridicase capul, nu făcuse nimic. Abra nu se uita la unchiul ei – presupunând că individul cu pricina îi era unchi – şi nu dădea niciun semn că ar fi dorit să coboare. Avertizorul din capul ei trecu de la Codul Galben de Pericol la cel Roşu de Alertă.

— Hei! pluti vocea până la ea prin aerul rarefiat al muntelui. Hei, hârcă jegoasă! Ia fii atentă la chestia asta!

Îşi repezi privirea îndărăt, la bărbatul din parcare, şi se uită stupefiată cum individul îşi ridică ambele mâini deasupra capului, rotindu-le încet, ca şi cum ar fi vrut să urnească o roată grea de căruţă. Îşi imagină că va cădea drept în fund din cauza efortului, dar pe jos nu căzu decât şapca lui, descoperindu-i părul alb şi fin de om trecut de şaptezeci de ani. Poate chiar de optzeci.

Rose se holbă iar la fata din camionetă care rămăsese perfect nemişcată şi cu capul plecat. Nu o interesau deloc ghiduşiile unchiului. Şi atunci îi pică fisa, năucind-o de-a dreptul. Ar fi trebuit să-şi dea seama din prima, dacă stratagema nu ar fi fost atât de neruşinată – în camionetă se afla un manechin.

Dar e aici! O simte şi Charlie Jeton, o simt toţi Legitimii din cabană, sunt împreună şi ştiu…

Da. Sunt cu toţii împreună în Cabana Overlook. Toţi împreună într-un singur loc. Fusese oare aceasta ideea lui Rose? Nu. Ideea fusese a…

Rose se năpusti la scări.

Membrii care mai rămăseseră în Clanul Legitim se înghesuiau la cele două ferestre care dădeau spre parcare, urmărindu-l pe Billy Freeman cum învârte roata pentru prima oară după patruzeci şi mai bine de ani (iar ultima oară când mai încercase şmecheria asta fusese foarte beat). Petty Chinezoaica începu să râdă:

— Ce mama mă-sii…

Pentru că erau întorşi cu spatele, nu-l văzură pe Dan intrând din bucătărie, cu fata care pâlpâia puternic alături. Dan apucă să observe cele două mormane de haine goale de pe jos şi înţelese că pojarul lui Bradley Trevor îşi făcea în continuare treaba. Apoi reintră în el însuşi, coborî în adâncuri şi găsi cea de-a treia casetă – cea crăpată. O deschise.

(Ce faci, Dan?)

Se aplecă înainte, cu mâinile pe coapse, cu abdomenul torturat de fiare înroşite în foc şi expiră ultima suflare a bătrânei poete, cea pe care ea i-o oferise de bună voie, într-un sărut al morţii. De pe buzele lui se înălţă o dâră lungă de ceaţă trandafirie ce se colora în roşu pe măsură ce intra în contact cu aerul. La început Dan nu-şi putu da seama de absolut nimic în afară de senzaţia de calm care-i cuprinsese pântecul când ieşiră din el rămăşiţele otrăvite ale Concettei Reynolds.

— Momo! ţipă Abra.

Aflată încă pe platformă, Rose căscă ochii mari. Jegul ăla de copil era în cabană.

Şi nu e singură!

Se năpusti în mintea aceasta nouă fără să se gândească ce face. Căutând. Ignorând semnele care-i indicau un abur excepţional, încercând doar să îl oprească înainte de a apuca să facă ce voia. Ignorând posibilitatea cumplită că era deja prea târziu.

La auzul strigătului Abrei, Legitimii se întoarseră toţi ca unul. Cineva, Paul Lunganul, exclamă:

— Ce mama dracului e asta?

Ceaţa cea roşie luă forma unei femei. Preţ de o secundă – cu siguranţă nu mai mult – Dan se pomeni că priveşte în ochii învolburaţi ai Concettei şi îşi dădu seama că erau ochi de om tânăr. Slăbit încă de pe urma durerii şi concentrat asupra acestei fantome, nu simţi intrusa din minte.

— Momo! strigă Abra a doua oară, întinzând braţele.

Se prea poate ca femeia din centrul norului de ceaţă să se fi uitat la ea. Se prea poate chiar să-i fi zâmbit. Apoi forma Concettei Reynolds se făcu nevăzută şi ceaţa se rostogoli către Legitimii care, şocaţi şi speriaţi, se agăţau acum unii de alţii.

— Abur e ce vedeţi, le spuse Dan. Voi, ticăloşilor, trăiţi cu abur. Acum, poftim, inhalaţi-l şi crăpaţi dracului.

Încă de la conceperea planului ştiuse că, dacă nu se întâmplau toate foarte repede, el nu va mai apuca să se bucure de victorie, dar nici vorbă să-şi imagineze viteza ameţitoare cu care se desfăşurau lucrurile acum. Probabil că şi pojarul contribuise la asta, pentru că unii se sfârşeau puţin mai repede decât alţii. Chiar şi aşa, totul se termină în doar câteva secunde.

Îşi urlară moartea în capul lui ca nişte lupi în agonie, îngrozindu-l. Însă doar pe el, căci Abra chiui prelung, agitându-şi pumnii spre ei.

— Braaaavoooo! Cum vi separe? Ce gust are Momo a mea? Luaţi cât poftiţi! LUA ŢI-O PE TOATĂ!

Şi atunci Legitimii începură ciclurile. Prin ceaţa roşie, Dan îi văzu pe doi strâns îmbrăţişaţi, cu frunţile lipite. Şi, în ciuda tuturor ororilor pe care toţi Legitimii le făcuseră, pe care le reprezentau, imaginea asta reuşi să-l emoţioneze. Descifră cuvintele te iubesc pe buzele lui Eddie cel Mic; o văzu pe Mo cea Mare cum începe să-i răspundă; şi într-o fracţiune de secundă dispărură amândoi, iar hainele le aterizară moi pe podea. Atât de repede se întâmplă totul.

Se întoarse către Abra dorind să-i spună că trebuiau să termine chiar acum, dar în clipa aceea începu să zbiere Rose Ţilindru în capul lui şi câteva clipe, până când Abra reuşi să o blocheze, urletele acelea de furie şi de jale dementă acoperiră totul, până şi starea binecuvântată de a nu mai simţi nicio durere. Şi speranţa lui sinceră de a fi scăpat de cancerul care o măcinase pe Chetta. Dar nu avea cum să fie sigur în privinţa asta până când nu se va uita într-o oglindă.

Rose se afla în capul scării care cobora de pe