Pe la începutul lui august, m-am întors singur la Paris, ca să redactez şi să pun la punct aceste texte. Renunţasem la camera nr. 17, şi acum îmi auzeam vecinii prin amândoi pereţii. Când lucram, îmi înfundam urechile cu bonles Quies şi izbuteam să mă conving că nu mai aud nimic. Pentru „Eranos”, am utilizat fragmente din lucrările mai vechi, unele inedite. Totuşi, în ziua plecării, la 20 august, încă nu încheiasem a doua jumătate a conferinţei (după prima oră, urma o pauză de o jumătate de ceas). Ultimile zece-douăsprezece pagini le-am scris noaptea, în camera de la „Casa Tamaro”, unde eram găzduiţi.

  Ascona şi Grupul „Eranos” m-au fermecat de la început. Paginile Jurnalului nu au păstrat decât în mică parte entuziasmul cu care am descoperit Ticino şi Lago Maggiore şi bucuria primelor întâlniri cu Olga Froebe, C. G. Jung, G. Scholem şi ceilalţi conferenţiari. Nu puteam bănui atunci rolul pe care îl va juca, în următorii cinci-şase ani, „Eranos”, şi mai ales fondatoarea şi animatoarea cercului, bătrâna doamnă cu părul argintiu Olga Froebe-Kapteyn. A doua zi de dimineaţă, am descoperit cu încântare Villa Eranos, despărţită de Villa Gabriella printr-o grădină care cobora în terase până pe malul lacului.

  Prima conferinţă a ţinut-o Karl Kerenyi, singurul care a vorbit fără note, cercetând sala, căutând parcă o figură asupra căreia să-şi oprească privirile. Dna Froebe m-a reţinut la dejun, în jurul faimoasei „mese rotunde” de sub eucaliptul din grădina Villei Gabriella. A doua zi, a conferenţiat profesorul Scholem; mă fascinase de cum îl cunoscusem, chiar în seara sosirii mele. Îi admiram de mult erudiţia şi perspicacitatea, dar în acea seară m-au impresionat darul lui de povestitor şi geniul de a pune numai întrebări esenţiale. În timpul conferinţei lui Scholem, l-am zărit pe Jung; asculta, într-un şezlong pe terasă, în dreptul ferestrei deschise. M-au frapat vigoarea Iui trupească şi tinereţea privirilor. Dar abia în ziua următoare, la dejun, aflându-mă în stânga lui şi stând de vorbă mai mult de două ceasuri, am început să-i admir înţelepciunea şi candoarea. Am notat în Jurnal (= Fragments, I, p. 130) (vezi şi ediţia românească Jurnal, I, Editura Humanitas, 1993, p. 172. -/. Ed.) câteva din mărturisirile lui (amare) în legătură cu „ştiinţa oficială”.

  Conferinţa pe care am ţinut-o la 25 august a avut destul succes, ceea ce a hotărât-o pe Olga Froebe să mă invite la „Eranos”-ul 1951, şi apoi la toate celelalte, până la moartea ei. Lungi discuţii cu Jung, cu Louis Massignon, Henry Corbin, Raffaele Pettazzoni (Fragments, I, pp. 130 sq.) (vezi şi ediţia românească furnal, I, Editura Humanitas, 1993, pp. 130-l31 – n. ed.). Joachim Wach, care îşi petrecea vacanţa la sora lui stabilită la Locarno, m-a invitat să dejunăm într-o trattoria. Admira Trăite şi Le Mythe de Veternei retour, cărţi pe care le discuta în cursul lui de istoria religiilor de la Universitatea din Chicago. Notam în Jurnal: „Ar vrea să facă ceva ca să mă invite în S. U. A., dar nu prea ştie ce şi cum.” (A făcut-o totuşi cinci ani mai târziu.)

  Am avut, de asemenea, o lungă convorbire cu John Bar-rett, de la Bollingen Foundation; Henry Corbin îi vorbise de mine, insistând mai ales asupra greutăţilor cu care mă lupt. John Barrett mi-a făgăduit că va interveni la Direcţia Fundaţiei ca să mi se acorde (ca şi altor savanţi, bunăoară Karl Kerenyi) o bursă de studii. Nu-mi puteam închipui, în acea caldă după-amiază de august, că o voi căpăta atât de curând.

  Cum scriam la începutul acestui capitol, 1950 a fost anul conferinţelor, al întâlnirilor şi al congreselor. Abia întors din Elveţia, am plecat, la 3 septembrie, la Amsterdam, unde avea loc Congresul Internaţional de Istoria Religiilor. Profesorul Gerardus van der Leeuw, preşedintele congresului, mă nu-mise în comitetul de iniţiativă pentru crearea Asociaţiei Internaţionale de Studii Istorico-Religioase, astfel că a trebuit să iau parte la toate discuţiile preliminare. (Am avut, ca toţi cei-la'ţi, satisfacţia să văd Asociaţia proclamată solemn în ultima j*1 a Congresului; secretar general fusese numit profesorul 'eeker, iar vicepreşedinte şi director al noii reviste, „Numen”,

  43b llNV_lrll VI IA liUVfl

  Raffaele Pettazzoni.) Pentru că nu aveam bani să-mi plătesc hotelul, am fost găzduit la un particular: o cameră de bonă, cu un pat de campanie, fără masă de scris, fără baie. În acea săptămână, câţiva colegi, sub pretextul că descoperiseră un „restaurant exotic” sau o „adevărată tavernă olandeză”, mă invitau mereu la masă.

  Ca la orice congres internaţional, partea cea mai importantă au constituit-o nu atât conferinţele şi comunicările, cit discuţiile cu maeştrii şi colegii din alte ţări sau alte continente. Pe unii din ei, i-am întâlnit pentru prima oară atunci, la Amsterdam. Am prezentat o scurtă comunicare: „Mythes cosmo-goniques et guerisons magiques”, pe care aveam s-o dezvolt mai târziu în Myth and Reality (= Aspects du mytlie). Îmi amintesc şi acum discuţiile cu Stig Wikander şi Maurice Leehardt, plimbarea cu soţii Puech şi Jean Filliozat în grădina zoologică, recepţia de la Rijksmuseum.

  La Nuit bengali a apărut, în sfârşit, în septembrie, dar n-a avut succesul – nici de critică, nici de public – pe care îl aşteptam Brice Parain şi cu mine. Pe de altă parte, Gustave Pa-yot părea plictisit că, după nici doi ani Trăite d'histoire des reli-gions, publicasem un „roman”. „Numele dumitale, mi-a spus, evocă în mintea cititorilor un orientalist şi un istoric al religiilor. Nu trebuie să-i dezorientezi!” Avea, desigur, dreptate. Dar eu crezusem că tradiţia compartimentării stricte, impusă de pozitivism (obiectivitatea cercetării ştiinţifice şi a gândirii filosofice, pe de o parte, subiectivitatea creaţiilor artistice, pe de alta), devenise desuetă. Nu puteam uita că aproape toţi filosofii germani de la începutul secolului al XlX-lea scriseseră romane, iar succesul unor autori ca Gabriel Marcel, Camus sau Jean-Paul Sartre demonstrase solidaritatea între gândirea filosofică şi creaţia literară. Mă înşelasem însă alegând Mai-treyi pentru debutul meu literar în Franţa. Câţi dintre cititori ar fi putut descifra, ca Gaston Bachelard, „une mythologie