Din fericire, în acea toamnă 1950 credeam că La Nuit bengali ar putea avea succes, măcar de public, ceea ce mi-ar fi îngăduit să cer încă un avans din drepturile de autor. Situaţia noastră financiară se agrava pe măsură ce trecea timpul. Eram nevoiţi să ne împrumutăm de la prieteni şi de la Sibylle, ca S” ne asigurăm chiria camerei şi o masă pe zi la restaurantul (totuşi, atât de ieftin) din rue de Sevres.

  La sfârşitul lui septembrie, am luat parte la Congresul de psihologie Religioasă organizat de R. P. Bruno şi de „Etudes carmelitaines”. Eram găzduiţi în mănăstirea carmelitană din pontainebleau. Am improvizat o conferinţă despre „Chastete et etats mytiques chez Ies primitifs”, dar mai ales am stat de vorbă cu câţiva psihologi şi psihanalişti, în primul rând cu dr. Rene Laforgue, a cărui carte despre Baudelaire (La Psychologie de l'echec) o citisem nu demult. Două săptămâni în urmă, Rene şi Delia Laforgue ne-au invitat la dejun în apartamentul lor din 62 bis rue de la Tour, şi, pentru că plecau la Casablan-ca, ne-au propus să-l locuim noi pentru patru luni. Nu ne venea să credem: să locuim într-un apartament de cinci camere, cu un salon care ni se părea uriaş; să pot lucra fără vecini, într-un birou perfect izolat (cabinetul în care dr. Laforgue îşi primea pacienţii).

  Ne-am mutat după câteva zile, dar nu m-am apucat imediat de Le Chanianisme. Aveam de redactat comunicarea pentru „Etudes carmelitaines”, un articol pentru „Critique” şi alte texte. Singura plictiseală o constituia Anna, femeia de menaj pe care ne-o lăsase dr. Laforgue: trebuia să-i dăm, în fiecare dimineaţă, o sumă de bani pentru piaţă. De multe ori, îi dam numai jumătate, pretextând că noi suntem invitaţi la dejun; de fapt, mergeam în Jardin du Luxembourg şi ne mulţumeam cu un sandviş.

  În primele săptămâni din decembrie, situaţia părea disperată, începuse ofensiva chineză în Coreea şi o dată cu ea se răspândise din nou panica războiului. Când am schimbat ultima bancnotă de 500 de franci, Christinel s-a hotărât să încerce un nou împrumut la o prietenă care ne scosese de mai multe ori din nevoie. S-a întors cu 5000 de franci, ceea ce ne asigura mesele pe câteva zile. În dimineaţa următoare, am primit scrisoarea prin care Bollingen Foundation mă anunţa că, înce-pând de la 1 ianuarie 1951, mi se acordase o bursă lunară de 200 de dolari, timp de trei ani. Şi tot în aceeaşi săptămână Centre National de la Recherche Scientifique mă informa că fusesem numit attache de recherdws, cu 35000 de franci pe lu-năDar, cum nu puteam beneficia de două mensualităţi, a trebuit să aleg; şi, pentru că o puteam primi în orice ţară, nu numai în Franţa, am ales bursa Bollingen.

  Din acea dimineaţă de 9 decembrie, m-am simţit eliberat e coşmarul sărăciei. Ne puteam îngădui să prânzim în fiecare zi la noi acasă. Puteam, de asemenea, invita prietenii, aşa cum nu mai îndrăznisem s-o facem de mult. În sfârşit, eram liber să mă consacru exclusiv redactării ultimelor capitole din Le Chamanisme. Îmi făgăduisem, cu orice preţ, să termin cartea în cursul iernii.

  Mă închideam în biroul doctorului Laforgue şi lucram câte douăsprezece ceasuri pe zi. Din fericire, locuiam foarte aproape de Musee de l'Homme şi la doar o staţie de metrou de Musee Guimet. Puteam consulta bogatele lor biblioteci fără să pierd prea mult timp. Pe de altă parte, bunul meu prieten Jean Gouillard se mutase de curând în acelaşi cartier. Aflând că Georges Dumezil, acaparat de cursuri şi de propriile lui lucrări, nu se mai încumeta să citească şi să corecteze manuscrisul ultimelor capitole, Jean Gouillard se oferise să-i ia locul, O dată pe săptămână, urcam în camera lui de mansardă şi-i aduceam un anumit număr de pagini. Jean le corecta chiar în acea noapte, şi câteva zile în urmă Christinel le aduna, dactilografiate, în dosarele capitolului respectiv.

  Uneori, invitam prietenii la masă; nu le venea să creadă (cum nu ne venise nici nouă) că cinăm într-o sufragerie atât de elegantă. De mulţi ani, se obişnuiseră (ca şi noi) să mănân-ce pe o măsuţă, într-o cameră de hotel sau de bonă sau, în cazul cel mai bun, într-un restaurant ieftin de cartier. (Cred că, pe atunci, numai Rodica şi Eugen Ionescu dispuneau de ceea ce exilaţii numeau „o adevărată masă de sufragerie”.)

  N. I. Herescu, care fusese chemat la Catedra de latină a Universităţii din Lisabona, rămăsese tot atât de optimist; continua să creadă în indestructibila justiţie a istoriei. Cu un an mai înainte, Emil Cioran publicase prima lui carte scrisă în franţuzeşte, Precis de decomposition, uluindu-ne pe toţi, dar mai ales pe criticii literari, prin perfecţiunea stilului. Tot în primăvara 1950, se juca la teatrul „Noctambule” piesa lui Eugen Ionescu La cantatrice chauve, inaugurând acea carieră excepţională care se prelungeşte încă, pe toate meridianele pa-mântului.

  De curând, ne împrietenisem cu Monica Lovinescu, pa' sionată de literatură şi de teatru (contribuise la succesul pie' sei lui Eugen Ionescu), şi cu Virgil Ierunca, entuziast şi neobosit de câte ori era vorba de o iniţiativă culturală a exilulu1'

  CĂRŢILOR MELE. 439

  Spre bucuria – dar şi surpriza – tuturor, Monica şi Virgil aveau să se căsătorească în primăvara următoare.

  Venea, de asemenea, să ne vadă Alexandru Vona, pseudonimul literar al lui Albert Samuel. Ne cunoşteam de câţiva ani şi îi admiram romanul; speram chiar că va fi publicat de Gallimard2.

  La sfârşitul iernii, Delia şi Rene Laforgue s-au întors de la Casablanca, şi noi ne-am regăsit camera nr. 18 la Hotel de Suede. Ultimul capitol din Le Chamanisme l-am scris cu mare efort; începusem să simt consecinţele surmenajului. În martie, Christinel a încheiat dactilografierea; peste 700 de pagini, pe care m-am grăbit să i le duc lui Gustave Payot. I-am spus, oarecum în trecere, că voi adăuga câteva pagini de concluzii. „Sunt prea extenuat ca să le redactez acum, i-am mărturisit. O voi face într-o săptămână-două, la