La 25 martie, am ajuns la Roma, şi cea dintâi vizită i-am făcut-o lui Pettazzoni. M-a felicitat, cu uimire şi admiraţie, aflând că Le Chamanisme se află sub tipar. Am plecat apoi la Napoli, unde ne aşteptau Nina Battali şi inginerul Giacomo Nardone. Prietenii noştri ne-au plimbat cu maşina de-a lungul coastei amalfitane şi am revăzut lacurile şi Pozzuoli. Câteva zile în urmă, am coborât cu trenul până la Taormina. Păşeam pentru întâia oară pe pământul Siciliei şi n-am mai uitat de atunci această insulă fabuloasă. După zece zile petrecute la Taormina, Catania şi Palermo, regăsisem sănătatea şi, mai ales, pofta de lucru. Grădina botanică din Palermo îmi amintise de Goethe şi de faimoasa lui teorie a „plantei originare”. Mi-ar fi plăcut să pot consacra o lună-două lecturilor din Goethe. Dar îmi dădeam bine seama că asemenea reîntoarceri în universurile spirituale descoperite în adolescenţă Şi tinereţe îmi erau, deocamdată, interzise. Aşa că m-am mulţumit să citesc lucrările de orientalistică şi istoria religiilor pe într-adevăr, deşi tradus (prost) în franţuzeşte, fusese citit cu interes de,. Rice Pwain şi alţi lectori de la Gallimard. Ar fi putut apărea dacă autorul ar prezentat o nouă traducere. Dar după pierderea soţiei, Mira, în urma unui Went absurd, Vona nu s-a mai interesat de soarta romanului.

  Care mi le dăruiseră de curând maeştrii şi colegii mei italieni. Ne-am îmbarcat, la căderea nopţii, pe micul vapor de cursă care ajungea dimineaţa la Napoli. Ca de obicei, ritmul valurilor, cerul înstelat şi acele zgomote misterioase care se transformau pe nesimţite în şoapte m-au proiectat într-un trecut anevoie de identificat: o călătorie pe Dunăre şi Marea Neagră? Serile petrecute pe puntea vaporului care mă ducea de la Napoli la Atena? Sau de la Constanţa la Alexandria, de la Port Said la Colombo? Nu încercam să aflu mai mult. Eram fermecat de această bruscă şi beatifică regăsire a trecutului.

  După trei zile la Napoli, ne-am instalat pentru o săptămî-nă la Roma. Cred3 că atunci l-am revăzut pe J. Evola. Îmi scrisese la Hotel de Suede şi aflasem că, rănit de o schijă la şira spinării, în timpul asedierii Vienei de către trupele sovietice, era condamnat să-şi petreacă restul vieţii într-un fotoliu. Când am fost condus în odaia lui, J. Evola m-a întâmpinat totuşi în picioare; fusese ridicat de bătrânul lui tată ajutat de o infirmieră. După ce mi-a strâns mâna, cei doi l-au reaşezat în fotoliu, apoi ne-au lăsat singuri. Citisem unele cărţi ale lui Evola încă din timpul studenţiei, dar îl întâlnisem pentru întâia şi ultima oară în primăvara lui 1937, la un dejun, invitat de Nae Ionescu. Îi admiram inteligenţa şi, mai ales, densitatea şi claritatea prozei. Ca şi Rene Guenon, Evola presupunea o „tradiţie primordială”, în existenţa căreia nu izbuteam să cred; îi suspectam caracterul ei factice, anistoric.

  În acea după-amiază, am vorbit despre multe, dar îndeosebi despre decadenţa, sau, cum se exprimase Evola, „putrefacţia” culturilor occidentale contemporane. Dintr-un anumit punct de vedere – al „tradiţiei” exemplare, anistorice – avea dreptate. Dar problema care mă preocupa era alta: în măsura în care cred în creativitatea spiritului uman, nu pot dispera; cultura, chiar într-o epocă crepusculară, era singurul mijloc de a comunica anumite valori şi de a transmite un anumit mesaj spiritual. Într-o nouă „Arcă” prin care ar putea fi salvate creaţiile spirituale ale Occidentului, nu e de-ajuns să figureze UEsoterisme de Dante a lui Rene Guenon, ci şi înţelegerea poetică, istorică şi filosofică a Divinei Comedii. Limitarea hermeneuticii creaţiilor spirituale europene exclusiv la semnin-

  3 Ezit asupra datei pentru că am pierdut agendele anilor 1949-l954.

  Ţ lor „esoterice” repeta, în sens opus, reducţia de tip materialist ilustrată cu atâta succes de Marx sau Freud.

  Pe de altă parte, adăugam, reintrarea Asiei în istorie şi descoperirea spiritualităţii societăţilor arhaice nu vor putea rămâne fără consecinţe. J. Evola credea că, în orice caz, e prea târziu, că asistăm, de fapt, la o aculturalizare generală. La prima vedere, avea dreptate. Dar aculturalizarea nu reprezintă decât o primă fază a unui proces mult mai complex. Camuflarea sau chiar ocultarea sacrului şi, în general, a semnificaţiilor spirituale caracterizează toate epocile crepusculare. Este vorba de supravieţuirea larvară a sensului original, care devine astfel irecogjioscibil. De aici, importanţa pe care o acordam imaginilor, simbolurilor şi naraţiunilor epice; mai precis, analizei hermeneutice care le decriptează semnificaţiile şi identifică funcţiunile originale.

  Dar, evident, în ceasul petrecut alături de Evola, n-am atins decât în treacăt aceste probleme.

  După întoarcerea noastră la Paris, am fost confiscat de Le Chamanisme: corecturile în pagină, indexul şi redactarea concluziilor mi-au luat două săptămâni. Dar de abia acum am putut aprecia pe deplin meritele şi lipsurile acestei cărţi. Mă nemulţumeau mai ales concluziile, redactate prea succint, în grabă, sub presiunea tipografului 4. Dar nu mă puteam îndoi de noutatea şi valoarea acestei cărţi. Pentru întâia oară, erau prezentate şi interpretate prin hermeneutica şi din perspectiva istoriei religiilor toate speciile de şamanism, nu numai cele „clasice”, caracteristice Siberiei şi Asiei Centrale. Analizam, de asemenea, structura şi funcţiunea anumitor mitologii şi tehnici şamanice supravieţuind, mai mult sau mai puţin camuflate, în „religiile istorice” (India, Grecia antică, China, Japonia etc). În plus, nu acceptasem, aşa cum se obişnuia, argumentele fiziologice (absenţa vitaminelor!) sau psihologice (irupţia anumitor elemente din inconştient) prin care se ex-plica extazul de tip şamanic. Analiza experienţelor şi prezentarea ceremoniilor care-l consacrau pe neofit puneau în lu-minâ solidaritatea lor cu modelul exemplar al iniţierii. Nu

  Le-am elaborat mai târziu, pregătind versiunea engleză, care constituia, e „Pt ediţia a II-a, revăzută şi adăugită.

  Mai puţin pertinentă şi utilă mi se părea cercetarea diferitelor semnificaţii acordate transei extatice, atât în religiile primitive, cât şi în cele istorice. Distanţa între tehnicile şamanice şi practica yoga, diferenţa calitativă între extaz şi enstasis deveneau evidente şi, mai ales, importante pentru înţelegerea istoriei universale a spiritualităţilor.

  Când