6 Notes sur le symbolisme aqitatique („Zalmoxis”, II, 1939) şi Le „Dieu-lieuf* et le symbolisme des noeuds („Revue de l'histoire des religions”, 1947-48).

  Auv_i_E3UL UAKţlLUK MfcLE. 445 solidară cu imago „reprezentare, imitaţie” şi cu imitor „a imita, a reproduce”. Imaginaţia imită modelele exemplare – „imaginile” – le reactualizează, le repetă necontenit. În acei ani, această interpretare a imaginilor şi a imaginaţiei m-a ajutat să înţeleg mai bine creaţiile folclorice şi, uneori, chiar prozele mele literare.

  La 17 noiembrie, am primit o carte poştală a Corinei. Îmi scria că la 30 octombrie, după trei luni de suferinţă, murise tata, iar, cu o săptămână mai înainte, unchiul Mitache, în urma unei crize cardiace. Zile de-a rândul, am trăit în altă lume, de mult uitată, mângâiat doar de tristeţe. Simţeam că pierdusem încă o parte – şi cea mai lungă – din trecutul meu. Mă plimbam, singur, pe străzile din jurul catedralei Sacre-Coeur, amintindu-mi scene din copilărie, din adolescenţă, din prima tinereţe. În ultimii ani, izbutisem să-mi stăpânesc dorul de ţară; îl regăseam doar în somn, în unele vise. Acum, mă copleşea din nou. Nu încercam să mă apăr; mă lăsam în voia melancoliei, parcă aş fi aşteptat un miracol. Dacă aş fi fost liber, aş fi început să-mi scriu amintirile din copilărie.

  Cu mare efort, am reuşit să-mi reiau lucrul. Christinel dactilografiase aproape în întregime noile capitole din bnages et Symboles. Aştepta acum ultimele pagini ale introducerii, pe care le scriam acolo unde se nimerea, unde se întâmpla să fie linişte; în atelierul de ceramică a lui Sibylle sau în biroul pe care-l împărţeam cu Jacqueline, în rue Duhesme.

  La 17 decembrie, am împachetat întregul manuscris şi i l-am dus lui Brice Parain. Iar câteva zile în urmă, am părăsit Parisul pentru trei luni. Trebuia, cu orice preţ, să regăsesc lumea în care mă născusem şi în care trăisem până în primăvara 1940. Ştiam că, foarte curând, lumea aceasta va dispărea, condamnată de istorie. Ştiam că mă număr printre puţinii supravieţuitori şi voiam să-mi fac datoria de martor. Dar ştiam, de asemenea, că, înapoia catastrofelor şi suferinţelor de tot felul, se află, perfect camuflate, alte semnificaţii. Mi se părea că în-ceP să le înţeleg.

  NU ARE SUCCES: VOI ÎNŢELEGE MAI TÂRZIU SEMNIFICAŢIA ACESTUI EŞEC

  Ca să pot lucra în linişte, ne-am instalat la Monte-Carlo. O prietenă ne găsise la Hotel Excelsior o cameră convenabilă şi pentru că am angajat-o pentru cel puţin două luni, neobişnuit de ieftină. Când am coborât din tren, ne-a izbit mirosul tufelor de mimoza în floare. M-a deprimat însă descoperirea pe care am făcut-o chiar în dimineaţa următoare: pereţii odăii erau mai subţiri decât la Hotel de Suede. Gerantul mi-a îngăduit să lucrez în hol, într-o cameră vecină cu biroul lui. Dar acolo zgomotul era şi mai insuportabil: conversaţiile telefonice, strigătele de la bucătărie, vocile şi râsetele din hol. Gerantul mi-a propus o cameră perfect izolată, dar fără ferestre, luminată doar de becul atârnat de tavan. Notam cu melancolie în Jurnal: „Să vii pe Coasta de Azur ca să scrii la o lampă prăfuită, în semiîntuneric, ca într-un turn de închisoare medievală.” După doar zece zile de la sosirea noastră, am găsit, şi închiriat, o odăiţă ieftină, fără vecini: acolo am lucrat până la întoarcerea la Paris.

  N-am izbutit să mă concentrez exclusiv asupra romanului decât după ce am scris scurta prefaţă la o carte postumă a lui Paul Vulliaud pe care i-o făgăduisem lui Payot şi articolul Examen leprosorum pentru „Preuves”. Ca să câştig timp, nu ieşeam din odăiţa mea decât la vremea meselor şi, uneori, nopţile, când ne plimbam pe bulevarde. Vizitasem în treacăt şi fără entuziasm Nisa şi^Menton. Redusesem drastic corespondenţa (dar, mai târziu, am fost obligat să scriu câte zece-două-sprezece scrisori pe zi). Citeam foarte puţin nopţile, ca s< evadez din lumea şi atmosfera romanului. Totuşi, corectarea şi, mai ales, modificarea anumitor episoade din cele două ca pitole câte avea partea I mi-au luat câteva săptămâni. Intre timp, Alice Godel venise să ne vadă şi îmi adusese manusci

  1NTERD1TE NU ARE SUCCES 447 „ui cărţii L'Experience tiberatrice; Gallimard acceptase s-o publice, dar trebuia să scriu prefaţa – şi cât mai repede.

  Am început primul capitol al părţii a Ii-a cu destulă încredere; învăţasem să mă feresc de ispita facilităţii şi a dialogurilor pitoreşti. Probabil că aş fi reuşit să-l închei dacă, în urrna unei intoxicaţii, nu s-ar fi dezlănţuit o nouă criză de vagotonie. Ne-am întors în rue Duhesme mai devreme decât liotărâsem. De altfel, trebuia, în orice caz, să pregătesc conferinţele pe care acceptasem să le ţin la Universitatea din Lund. Pin fericire, rectorul m-a rugat să le amân pentru sfârşitul lui aprilie. Dar nu izbuteam să mă vindec. Doctorul Hunwald se temea de o ulceraţie gastrică şi mi-a prescris un regim destul de sever. Totuşi, când am luat avionul spre Malmo eram foarte palid şi mă simţeam mai şubred ca niciodată. Spre mirarea mea, vagotonia şi gastrita au dispărut ca prin farmec după cele dintâi mese luate în cantina studenţească din Lund: peşte fiert (judecind după grăsime, era desigur morun), cartofi fierţi şi lapte.

  Am schimbat avionul la Copenhaga şi, într-o avionetă de şase locuri, am ajuns în câteva minute Ta Malmo. Vizitam pentru întâia oară Suedia şi n-am fost dezamăgit nici de oameni, nici de pitorescul acestui orăşel universitar, deşi locuiam într-un hotel modest, între două întreprinderi de pompe funebre.

  Profesorul de istoria religiilor Ehnmark mă invitase să ţin două conferinţe despre şamanism. Am condus de asemenea trei seminarii în cadrul catedrei de limbă română a lui Alf Lombard. Dintre savanţii pe care i-am cunoscut, m-a impresionat îndeosebi M. P. Nilsson, eruditul şi prolificul istoric al religiei greceşti. Trecuse pe atunci de 80 de ani, dar părea neobosit; nu renunţase la niciuna din responsabilităţile şi onorurile academice acumulate în lunga lui viaţă; şi, mai ales, îşi apăra cu vigoare, uneori cu agresivitate, concepţiile metodologice pe