care le adoptase în tinereţe. Dar, din păcate, Stig W'kander fusese de curând internat într-o clinică, şi, deşi ne şedeam zilnic, n-am putut sta îndelung de vorbă, aşa cum ne ăg3duisem. I-am cunoscut însă soţia şi cele trei fete, pe care aveam să le întâlnesc de mai multe ori în următorii cinci-sPrezece-douăzeci de ani.

  * t M-am întors mai odihnit decât plecasem. Săptămâna pe-cută printre orientalist! Şi istorici ai religiilor mă stimulase.

  Am redactat cu interes crescând, aproape cu entuziasm, conferinţa pe care o aştepta Giuseppe Tucci: Langages secrets et techniques mystiques. Îmi făgăduisem să revin mai târziu (du-pă încheierea romanului!) asupra unui anumit tip de experienţe mistice; vedeam deja capitolele care ar fi alcătuit volumul La Nostalgie du Paradis. La începutul lui mai, eram din nou la Roma, împreună cu Christinel. Am citit conferinţa în sala cea mare a Institutului Oriental şi, tot acolo, trei zile în urmă au avut loc pasionante discuţii în legătură cu metodologia istoriei religiilor. I-am reîntâlnit astfel pe R. Pettazzoni, E. de Martino şi alţi colegi mai tineri. Dar, mai ales, ne-am bucurat de acea vacanţă neaşteptată, de primăvara romană care ne trezea în fiecare dimineaţă. Împreună cu un prieten, Horia Roman, fost redactor la „Cuvântul liber”, am parcurs împrejurimile până la Viterbo şi am descoperit cu emoţie mormintele etrusce. Voiam cu orice preţ să-l revăd pe Giovanni Papini, pe care nu-l mai văzusem din 1927. I-am scris la Florenţa şi mi-a răspuns pe loc, cu entuziasm. În Jurnal şi în lungul interviu pe care îl va publica „Les Nouvelles litteraires” (6 mai 1953), am povestit cu oarecare amănunte această reîn-tâlnire cu unul din idolii adolescenţei mele. Aflasem demult că era aproape orb – şi, într-adevăr, scriind dedicaţiile pe câteva cărţi recente, îşi scotea ochelarii şi îşi apropia fruntea aproape lipind-o de pagina de gardă. Cu atât mai mult m-au impresionat tinereţea lui, pasiunea cu care urmărea actualitatea literară şi filosofică din atâtea ţări, curajul cu care îşi continua opera. Nu puteam bănui în acea după-amiază de mai că, un an mai târziu, Papini va pierde uzul mâinilor şi picioarelor, iar din 1954 nu va mai putea vorbi.

  Când am intrat în odaia pe care ne-o rezervase Olga Froebe la „Casa Gabriella”, nu ne venea să credem că vom locui aici, numai noi doi, toată luna iunie. O cameră spaţioasa, la etaj, cu o terasă tot atât de largă, la doar câţiva metri de Lago Maggiore. Nu se putea închipui loc mai potrivit pentru odihnă şi meditaţie, sau, în primul rând, pentru scris. Nu se auzeau decât, la răstimpuri, claxoanele autocarelor italiene pe şoseaua din spatele grădinii. De pe terasă, se puteau distinge spinările peştilor care dădeau târcoale vilei „Gabriella”, în a' teptarea firimiturilor şi cojilor de pâine pe care, de la fereasti bucătăriei, le zvârlea, la răstimpuri, Măria. Noaptea, sticleau luminile de pe malul opus al lacului. Se auzea, câteodată, zgomotul bărcilor cu motor întârziate: se grăbeau să-şi afunde năvoadele cât mai departe, lângă frontiera italiană.

  Ascultând-o pe Olga povestindu-ne amintiri despre cei dintâi oaspeţi care au dormit în camera noastră sau într-una din cele două odăi alăturate, mă lăsam prins în farmecul şi tainele „Casei Gabriella”. Aflam, de asemenea, seară de seară, povestea amiciţiei ei (uneori, neobişnuit de complicată) cu Rudolf Otto, cu sinologul Richard Wilhelm şi cu mulţi alţi savanţi mai puţin cunoscuţi, dar mai ales cu C. G. Jung. Din păcate, mi-era peste putinţă să notez în Jurnal toate întâlnirile şi surprinzătoarele descoperiri care precedaseră fundarea şi prima etapă a cercului „Eranos”.

  În acele săptămâni de nemaiîntâlnită vacanţă, în care regăseam voluptatea înotului şi bucuria plimbărilor pe munte, am lucrat cu destul spor. Am fost fericiţi când Olga ne-a invitat să petrecem, de-acum înainte, cel puţin o lună de vară la „Casa Gabriella”. Aveam impresia că în viaţa noastră, şi fără ca să prindem de veste, începuse o nouă fază, mai norocoasă.

  La întoarcere, ne-am oprit la Basel ca să-l întâlnesc pe Karl Meuli; mă interesau observaţiile lui, atât de originale, în legătură cu Le Mythe de Veternel retour. Ajuns în rue Duhesme, mi-am dat seama că-mi uitasem în tren ochelarii de citit. Câteva zile, am fost obligat să citesc şi să scriu ca Papini, apropi-indu-mi ochii de pagină; eram fericit totuşi că puteam păstra o distanţă de doi-trei centimetri.

  Către mijlocul verii, a sosit la Paris Gh. Racoveanu. Nu-l mai văzusem din primăvara lui 1940, de la înmormântarea lui Nae Ionescu, dar eram în corespondenţă de vreo cinci-şase ani. Trăia într-un orăşel lângă Munchen, pictând icoane şi reuşind uneori să le vândă. Încheiase o monografie despre monahul Paisie şi, împreună cu monseniorul Octavian Bârlea, publica, în spirit ecumenic, revista „îndreptar”, la care au colaborat majoritatea scriitorilor şi cărturarilor din exil. Scria tot atât de sclipitor şi cu acelaşi efort ca înainte1. Ne-am bucuAnunţase un volum de amintiri despre Nae Ionescu şi un roman (de „re ne vorbise, mie şi lui Mihai] Sebastian, încă de prin 1933), dar nu ştiu

  J„că s-au găsit printre hârtiile lui. În schimb, în „îndreptar„ şi în „Cuvântul exil, pe care l-a fundat şi condus până în preziua morţii lui, a putut puca ° serie de admirabile articole în legătură cu teologia răsăriteană.

  Rat amândoi că ne vom putea reîntâlni foarte curând, în Germania.

  La sfârşitul lui august, am revenit singur la Ascona ca să prezint conferinţa „Puissance et sacralite dans l'histoire des religions”. De data aceasta, am îndrăznit să-i cer lui Jung un interviu pentru „Combat”. De curând, apăruse cartea lui Ant-xvort auf Job, provocând nesfârşite discuţii şi controverse. Tema pe care (după o lungă şovăială) se hotărâse s-o trateze tulbura, deruta sau indigna atât pe psihologi personal, cât şi pe teologi. G. Scholem, oarecum în glumă, spunea că Jung încercase să-l psihanalizeze pe Jahve.

  După lectura Şamanismului, Jung îmi scrisese câteva pagini dense şi entuziaste. În experienţele onirice şi psihopatologice ale ceremoniilor de iniţiere şamanică, Jung găsise confirmarea unora din ipotezele lui. Am stat de vorbă două ceasuri şi am notat pe