Cărți «Memorii descarcă romane dragoste online gratis pdf 📖». Rezumatul cărții:
Nefiind psiholog şi cunoscând numai din lecturi teoria şi practica psihologiei de adâncimi, nu puteam fi „jungian”; dar mă interesa ipoteza inconştientului colectiv şi a arhetipurilor. Aşa cum i-o mărturisisem mai demult lui Jung şi cum am scris-o în prefaţa la traducerea engleză a Mitului eternei reîntoarceri, subtitlul cărţii – Archetypes et repetition – putea să dea loc la confuzii. Eu utilizasem termenul arhetip în sensul său original, neoplatonic, de „paradigmă, model exemplar”-Dar pentru Jung, arhetipurile erau „structuri ale inconştientului colectiv”. Făcusem greşeala de a utiliza – deşi în cu totul alt înţeles – un termen care devenise cunoscut, şi chiar popular, datorită lui Jung şi în sensul pe care i-l dăduse el. Ar fi trebuit (aşa cum am făcut-o de atunci) să folosesc expresia „model exemplar”.
Împreună cu Christinel, care venise să mă ia de la Ascon< am plecat spre Alpbach, unde aveau loc seminariile organ1, zate de „Europăisches Kollegium”. În drum, ne-am oprit o şi o noapte la Innsbruck; nu-l mai văzusem de un sfert de veac, şi oraşul vechi şi râul Inn m-au fermecat din nou. Am urcat apoi la Alpbach, la 1000 de metri. Deşi a plouat aproape tot timpul, am fost fericit regăsind peisajele şi văzduhul muntelui, ca în Bucegii tinereţii mele. Am condus, împreună cu Karl Kerenyi, un seminar de istoria religiilor, el vorbind, ca aproape întregul grup, în germană, eu în engleză sau în franceză. Metodologic, ne aflam pe poziţii diferite, şi adesea discuţia cu Kerenyi ameninţa să se transforme în polemică. Dar, cum îi admiram opera, nu-mi pierdeam răbdarea2.
După o săptămână, am coborât la Kupfstein, la frontiera germană, unde ne aşteptau Gh. Racoveanu şi părintele Po-pan. Trecând cu maşina prin Miinchen, nu l-am mai recunoscut. Centrul fusese în întregime distrus, iar clădirile care se ridicau în vecinătate îl făceau să semene cu orice alt oraş „modern”. După ce-am vizitat Garmisch [-Partenkirchen] şi Oberammergau ne-am oprit seara la Riidesheim, iar în ziua următoare maşina părintelui Popan ne-a lăsat în faţa casei lui Giinther Spaltmann, la Bonn. Spaltmann îmi tradusese câteva cărţi şi urmărea cu mare interes The Work în Progress, cum îi plăcea să numească Noaptea de Sânziene. În cele două zile petrecute împreună, am stat mult de vorbă. Recitise de curând partea I şi îi plăcuse; dar mă îndemna insistent să termin romanul cât mai repede. Între alte argumente, îl invoca şi pe acesta: conform indicaţiilor pe care le descifrase în liniile palmei, creativitatea mea literară ar putea secătui destul de curând; sau se va transforma atât de radical, încât viitoarele opere vor părea scrise de un alt autor. Trebuia deci să mă grăbesc!
Fără să-i împărtăşesc certitudinile de ordin chiromantic, eram de acord cu Spaltmann: trebuia să mă grăbesc. Publicasem o bună parte din lucrările de istoria religiilor şi filosofia culturii elaborate în ultimii zece ani, iar în noiembrie apăreau niages et Symboles. Îmi puteam îngădui o odihnă de patruDupă ce l-am cunoscut, în 1950, Kerenyi mă rugase să intervin pe lângă stave Payot ca să-i publice traducerea franceză a ultimei cărţi şi, pentru ' ea mai bună: Griechische Mi/thologie. L-am convins pe Payot, şi cartea a nos”. '-) ar în ultimii doi ani Olga nu-l mai invitase să confe ' Ş1 Kerenyi bănuia că aş fi influţt n ultimii doi ani Olga nu-l mai inv ' Ş1 Kerenyi bănuia că aş fi influenţat-o eu.
Y ş ferenţieze la „Eracinci luni, timpul necesar, socoteam eu, redactării părţii a II-a Dar, ca de obicei, eram solicitat de obligaţii neprevăzute şi urgente. Am fost nevoit să consacru o bună parte din acea toamnă pregătirii noilor ediţii, corectate şi sporite, din le Mythe de l'eternel retour şi Trăite dliistoire des religions, pentru traducerile germană, engleză şi spaniolă.
Din fericire, la sfârşitul lui noiembrie, Delia şi Rene La-forgue ne-au pus din nou la dispoziţie apartamentul lor, pânj în aprilie. Ca să regăsesc universurile imaginaţiei literare, am scris, în câteva zile, schiţa 12000 capete de vită. Apoi, am recitit şi corectat din nou (pentru a câta oară?) partea I a Nopţii de Sânziene, iar în preajma Crăciunului mă aflam de-a întregul cufundat în povestea atâtor personaje zbătându-se să supravieţuiască „evenimentelor istorice”. Închis până seara târziu în biroul doctorului Laforgue, scriam exaltat, aproape cu furie, deşi uneori mă copleşea tristeţea: unul câte unul, o bună parte din eroii romanului meu se pregăteau să-şi împlinească destinul, apropiindu-se de moarte. Niciodată n-am simţit mai precis ca în acea iarnă 1953 analogia între moartea iniţi-atică, adică simbolic-rituală, şi suferinţele sau evenimentele neaşteptate şi enigmatice care pregătesc, în universul imaginaţiei literare, moartea unui personaj important.
Arareori îmi îngăduiam să întrerup lucrul pentru câteva ceasuri sau, excepţional, pentru câteva zile – aşa cum am făcut-o la sfârşitul lui ianuarie, când Alice şi Roger Godel au venit la Paris. În acea iarnă, Alain Guillermou începuse traducerea părţii I, şi Christinel dactilografia manuscrisul pe măsură ce-l corectam. Uneori, simţeam amândoi nevoia să evadăm din lumea Nopţii de Sânziene. Neuitată a rămas acea seară de februarie, petrecută în noul apartament al soţilor Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, din rue Gassini, ascul-tând primele discuri dintr-o colecţie care, cu trecerea anilor, va deveni uriaşă.
După trei luni de lucru intens, la mijlocul lui martie, am întrerupt romanul ca să pot clasa materialele adunate în ultimii ani şi începe pregătirea unei noi ediţii, corectată şi considerabil sporita, a tezei mele despre yoga. Dar, îndată ce-am început să scriu, mi-am dat seama că era vorba de o prefacere totală a textului din 1936. Mă reîntorceam la această nouă carte de câte ori dispuneam de câteva zile absolut libere, adică îi puteam consacra zece-douăsprezece ceasuri fără întrerupere.
LRU11L NU AKh
