şi totodată înalt academică. Am reîntâlnit o seamă de membri ai „Societăţii Europene de Cultură” şi am cunoscut câţiva autori care mă interesau de mult. Discutarea conferinţei mele a avut loc în biblioteca vilei de la Coppet, unde am ajuns cu vaporaşul. A trebuit – şi nu numai acolo, în faimoasa bibliotecă – să răspund la multe întrebări. Din fericire, am reuşit să ne plimbăm în jurul lacului, numai noi doi, Christinel şi cu mine, pină târziu după miezul nopţii.

  După reîntoarcerea noastră la Paris, către mijlocul lui sepembrie, a urmat o perioadă agitată, care s-a prelungit până în

  Primăvară. Am fost nevoiţi să locuim când în rue de la Tour, lr>d la prieteni în rue de Boulainvilliers, când în rue Duhesme. Lucram cu mare efort şi pe unde apucam. (în toamna aceea, am încercat, pentru întâia oară la Paris, să scriu într-0 cafenea de cartier.) îmi aduceam aminte cu melancolie de ce-mi spunea Georges Dumezil, ă propos de ultimele capitole din Trăite dliistoire des religions, admirându-mă că reuşisem să le redactez într-o cameră de hotel. Dacă aş fi avut şi acum camera nr. 18 de la Hotel de Suede! Îmi adunasem acolo toate cărţile, toate dosarele, caietele de note şi manuscrisele; ştiam unde să găsesc citatul sau referinţa bibliografică de care aveam nevoie. Acum, orice articol sau recenzie pe care trebuia să le scriu constituiau o problemă; trebuia să descopăr, în prealabil, unde, în care apartament se aflau notele şi bibliografia necesare. Din fericire, adunasem manuscrisele şi documentaţia despre yoga în trei lădiţe de carton, pe care le transportam întotdeauna cu mine, de la o locuinţă la alta. Era, de altfel, singura carte la care puteam lucra cu spor.

  Mă apăram de oboseală şi deznădejde repetându-mi că această neaşteptată agitaţie şi rătăcire ar putea constitui o nouă serie de încercări iniţiatice. „Rătăceam în labirint” într-o perioadă pe care o anticipasem, dimpotrivă, mai senină decât multe altele din trecut. Nu mai trăiam sub teroarea sărăciei şi a nesiguranţei, ca în anii 1946-49. Şi totuşi, obstacolele şi plictiselile se iveau necontenit în cale. S-ar fi spus că toate crizele şi dificultăţile urmăresc acelaşi scop: să amâne încheierea romanului. După socoteala mea, mai aveam de scris cincizeci-şaizeci de pagini, dar mi-era peste putinţă să încep lucrul. Eram nevoit să înţeleg că şi această repetată şi lungă amânare îşi avea un sens. Noaptea de Sânziene însemna pentru mine mai mult decât o carte, un nou titlu adăugat bibliografiei literare; o socoteam piatră de hotar între trecut şi viitor. La nici un alt roman nu lucrasem mai mult şi cu mai multă îndârjire şi atenţie. Aşteptam să-l închei ca să-l pot judeca, să-mi dau seama dacă reuşisem. Pe de altă parte, prin traducerea pe care o pregătea Alain Guillermou aş fi putut verifica eventualul interes al publicului francez şi străin. Evident, insuccesul Nopţii de Sânziene nu ar fi pus capăt încercărilor mele literare; dar aş fi renunţat la traducerea lor.

  Deocamdată, îmi era peste putinţă să mă reîntorc la roman. Dimpotrivă, eram tot mai pasionat de noua versiune a monografiei despre yoga. Începând din noiembrie şi până ir aprilie, când am terminat-o, m-am concentrat cu entuziast asupra acestei cărţi; am trăit adică exclusiv în lumea spiritualităţii indiene. Cu atât mai semnificativă mi s-a părut scrisoarea pe care mi-a adus-o, în toamna aceea, un căpitan român de marină. Notasem în Jurnal: „Se afla într-un hotel din Paris, şi o pereche indiană, care nu înţelegea franţuzeşte, l-a rugat să-i ajute să se descurce. Aflând că e român, femeia s-a emoţionat şi l-a întrebat dacă ştie ceva de mine. I-a spus că am locuit la ei, la Calcutta, acum foarte mulţi ani. L-a rugat să-mi înmâneze o scrisoare. Semnase: Maitreyi Devi, daughter ofS. N. Vasgiipta. Printre altele, îmi scria: „I do not know whether you uxint to meet us or will consider it a waste oftiine – and I am also afraid whether you are tlie same Eliade who was ivith us în Calcutta or not [.]. I really want to see you very mucii – 23 years have passed. Ihave huo children, my husband is a Doctor în Chem-istry [.] '*, Notam în Jurnal coincidenţa: primisem acest semn de viaţă după douăzeci şi trei de ani, exact jumătate din vârsta pe care o aveam atunci. Şi de foarte mulţi ani credeam că M. nu mai trăieşte. Ce noroc, îmi spuneam, că La Nuit bengali n-a avut succes. Aş fi riscat să fie tradusă în englezeşte.

  La sfârşitul primăverii 1954, puţin timp după ce-i predasem lui Gustave Payot textul dactilografiat al volumului Le Yoga: Immortalite et Liberte, am plecat pentru două luni la As-cona. Am regăsit cu emoţie grădina „Casei Gabriella” şi camera şi terasa noastră din faţa lacului. Chiar de a doua zi, am reluat manuscrisul Nopţii de Sânziene. Începusem mai demult ultimul capitol, dar înaintam anevoie, şovăind. Aşa cum aminteam în Jurnal, îmi închipuisem că Ştefan şi Ileana se vor reîn-tâlni la Royaumont, după doisprezece ani de la prima lor în-tâlnire în pădurea din marginea Bucureştiului. Credeam, de asemenea, că pentru fiecare din ei reîntâlnirea însemna începutul unei vita nova. „Căutarea” lui Ştefan o omologasem unei quete iniţiatice. Regăsirea Ilenei echivala cu finalul unei iniţieri. „Or, astăzi, notam la 26 iunie, am înţeles că e vorba de altceva.” Căutarea lui Ştefan era, de fapt, căutarea Morţii.

  „Nu ştiu dacă doriţi să ne întflniţi sau veţi considera aceasta o pierdere, ^mP – şi mă tem, de asemenea, că nu sunteţi acelaşi Eliade care a fost cu *J01 la Calcutta [.] Doresc într-adevăr foarte mult să vă văd – au trecut 23 aiu. Am doi copii, soţul meu este doctor în chimie [.]” (n. red.).

  Recunoşteam cu deznădejde că „simbolul morţii mi se impune scriind ultimul capitol”. Dar nu mă îndoiam totuşi „că simbolismul morţii îngăduie orice: o extincţie (n.b. evident, în perspectiva societăţilor moderne) sau o regenerare, un adevărat început de viaţă nouă”.

  Apoi, câteva zile în urmă, adăugam: „Azi, 7 iulie, la 11.35 dimineaţa, am terminat de