scris şi transcris ultima pagină. Romanul e sfârşit! Am scris în ultimele zile luptând nu numai cu tristeţea, dar cu o opresiune aproape fizică. Mi-era peste putinţă să mă împotrivesc destinului implacabil, care hotă-râse de mult, şi fără ştirea mea, să-i piardă pe Ştefan şi Ileana în acea noapte de Sânziene 1948, undeva, pe o şosea care ducea la Lausanne. Am scris într-o tensiune continuă – şi parcă vremea reflecta furtuna mea lăuntrică, pentru că au fost tot timpul furtuni şi trăsnete care cădeau în lac, la câţiva metri de mine, urmate de ploi reci, de toamnă. Nu izbutesc să mă bucur că am încheiat această carte.” (cf. Jurnal, I, Editura Humanitas, 1993, pp. 263-264 – n. ed).

  Starea ciudată de tristeţe, oboseală şi deznădejde s-a prelungit câteva zile. Ducându-mă la Locarno să-mi încasez bursa „Bollingen”, mi-am uitat paşaportul (i. E. titre de voyage) la bancă. Era pentru prima oară când mi se întâmpla un asemenea accident, care, pentru un apatrid ca mine, ar fi putut avea consecinţe serioase4. Mă întrebam cum ar fi interpretat un psiholog această uitare (pierdere) a „identităţii”. Poate presentimentul că am lăsat în urmă o „identitate”, că aş vrea să scap de un trecut în care nu mă mai recunoşteam?

  Toamna, ne-am instalat la Val d'Or, în apartamentul pe care ni-l puseseră la dispoziţie Alice şi dr. Roger Godel. La etajul X, într-un grandios imobil de curând construit. Proprietarii avuseseră doar timpul să mobileze apartamentul, apoi plecaseră la Ismailia. Cum nu petreceau în Europa decât o parte din vară, puteam locui aici din octombrie până în iunie, când ne aştepta Olga la Ascona. Îmi repetam necontenit că nu meritam o asemenea locuinţă; aveam un uriaş salon-sufrage-

  4 în vara 1970, aveam să uit, la aeroportul din Stockholm, paşaportul S. U. A. Devenisem cetăţeni americani cu câteva săptămâni înainte şi călătoream pentru întâia oară cu paşaportul S. U. A. în loc de faimosul titre d voyage al apatrizilor.

  Rie, un birou care se transforma uşor în dormitor, o odaie de oaspeţiDe la ferestre, se vedeau Sena şi Bois de Boulogne, iar mai departe cupolele şi turnurile Parisului. Îmi adusesem o parte din biblioteca depozitată în rue Duhesme şi mă pregăteam de lucru.

  După ce-am recitit încă o dată romanul, uneori entuziasmat, alteori melancolic, luptându-mă cu tristeţea, m-am trezit alt om. Pentru întâia oară în ultimii cinci ani, mă simţeam „liber”. Puteam călători fără grabă şi în orice ţară din Europa Occidentală. Puteam scrie ce şi cum mi-ar fi cerut inima. Mă interesa totuşi să ştiu cum va fi primită Foret interdite (titlul definitiv al Nopţii de Sânziene). Ştiam că nu pot face nimic pentru a promova „succesul” de critică sau de public. Ştiam de asemenea că romanul nu va putea apărea înainte de un an-doi. Brice Parain citise cu interes partea I; dar A. Guillermou încă nu terminase de tradus partea a Ii-a.

  Deşi la numai cincisprezece-douăzeci de minute cu trenul până la Saint-Lazare, mă duceam destul de rar la Paris. Îmi plăcea să lucrez în faţa ferestrei care se deschidea către Bois de Boulogne, ocupând aproape întreg peretele biroului. Nopţile, rămâneam mult timp în întuneric, fermecat de sclipirea depărtată a luminilor Parisului, urmărind trenurile, alune-când ca minuscule reptile de diamant de-a lungul Senei. Pentru întâia oară din iarna 1945 petrecută la Cascaes (evident, exceptând vacanţele la „Casa Gabriella”), nu aveam în faţa ferestrei nici străzi, nici ziduri, nici arbori.

  Curând, am început redactarea volumului Forgerons et al-chimistes; îl făgăduisem Editurii Flammarion pentru colecţia „Homo Sapiens” pe care o dirija Marie-Madeleine David. Am utilizat multe materiale din cărţuliile Alchimia asiatică, I-II (1935-37) şi Metalliirgy, Magic and Alchemy (1938), considerabil sporite prin lecturile din ultimii cincisprezece ani. Dar, mai ales, am scris cu mare interes, aproape cu elan, cele câteva capitole noi despre originile magico-religioase ale metalurgiei şi alchimiilor orientale. Cred că am reuşit să introduc o nouă perspectivă, mai largă şi mai adecvată, în interpretarea valorilor magico-religioase ale metalurgiei; minereurile, con-S1derate drept „embrionii” metalelor, îşi accelerau „creşte-rea” şi deci atingeau „maturitatea” datorită operaţiilor meta-Urgice. De asemenea, am insistat asupra valenţelor iniţiatice

  460 INCIPIT VITA NOVA ale alchimiei. Am încheiat manuscrisul în decembrie 1955 şi cartea a apărut câteva luni în urmă5.

  Într-un anumit fel, Forgerons et alchimistes constituie, ca şi Yoga, o „lichidare a trecutului”. Primele articole despre alchimia alexandrină le publicasem fiind încă elev de liceu; primele cercetări în legătură cu alchimiile indiană şi chineză le începusem la Calcutta şi le continuasem la Stadtbibliothek din Berlin (unde, prin 1934-36, descoperisem mitologiile şi magia metalurgiei), [apoi], în 1940, la British Museum şi, înce-pând din 1946, la Musee de l'Homme. Nu credeam, încheind Forgerons et alchimistes, că voi mai reveni asupra acestor probleme pe care le descoperisem în adolescenţă. Şi totuşi, am continuat să adun noi materiale şi să urmăresc cu destulă atenţie imensa bibliografie critică ulterioară6.

  * în afara conferinţelor şi seminariilor organizate de „Centre Roumain de Recherches”, refuzam invitaţiile de a conferenţia sau participa la colocvii. Totuşi, am acceptat să vorbesc la Strasbourg. Am fost surprins de mulţimea auditorului şi stânjenit de microfonul în faţa căruia trebuia să-mi citesc textul. Dar, a doua zi, profesorul Georges Gusdorf, care mă invitase, a organizat un seminar mai restrâns, prilej de pasionante discuţii.

  Îmi spuneam mereu, cu bucurie, că, îndată ce voi termina Forgerons et alchimistes, mă voi putea concentra asupra cărţii Mort et initiation. Subiectul mă interesa de mult şi adunasem, încă din Portugalia, materiale de tot felul. La „Eranos”-ul din acea vară, prezentasem o lungă analiză a câtorva tipuri de iniţiere („Mysteres et regeneration spirituelle”). De fapt, Mort et initiation ar fi constituit numai o secţiune dintr-o monografie mai vastă, în două volume: Mythologies de la mort. Dar, recitind şi clasând documentaţia, mi-am dat seama că o aseme-

  5 Câţiva ani în urmă, am avut satisfacţia să citesc sau să ascult opiniile favorabile ale multor istorici ai ştiinţelor ca Joseph Needham, R. Multhauf, A. G. Debus, N. Sivin etc.

  6 Cu mare surprindere