am parte, pân's-o-nfăptui,

De nici o bucurie, orice-ar fi.

(Iese.)

 

SCENA 4

O câmpie în Danemarca. Intră

Fortinbras, un căpitan şi soldaţi în marş.

 

FORTINBRAS

Du regelui danez salutul meu

Şi spune-i, căpitane, că, cu voia

Măriei sale, Fortinbras îi cere

Făgăduita încuviinţare

De-a trece prin împărăţia lui

Ştii unde-i locul de-ntâlnire.

Dacă Măria-sa doreşte să mă vadă,

Sosesc în grabă-n faţă-i să mă-nchin.

Aşa să-i spui.

CĂPITANUL

Stăpâne, la poruncă!

FORTINBRAS

Să fii cu luare-aminte.

(Ies. Intră Hamlet, Rosencrantz, Guildenstern şi alţii.)

HAMLET

A cui e oastea-aceasta, domnul meu?

CĂPITANUL

E, domnul meu, a regelui norveg.

HAMLET

Şi, rogu-te, în ce scop e-adunată?

CĂPITANUL

În contra-unui ţinut de prin Polonia.

HAMLET

Şi, cine-i, domnul meu, în fruntea ei?

CĂPITANUL

E Fortinbras, al regelui nepot.

HAMLET

Se-ndreaptă chiar spre inima Poloniei?

Sau spre-un ţinut al ei de la hotar?

CĂPITANUL

La drept vorbind, şi ca să nu mă laud,

Vrem doar să luăm un petic de pământ,

Nu pentru vreun câştig, ci pentru faimă.

N-aş da pe el nici cinci ducaţi arendă.

Polonul sau norvegul n-ar lua

Mai mult pe el vânzându-l chiar pe veci.

HAMLET

Atunci polonul nu-l va apăra.

CĂPITANUL

A şi trimis acolo întăriri.

HAMLET

Nici două mii de morţi, nici douăzeci

De mii de galbeni nu vor fi de-ajuns

Acestei vrăjbi pentru-o nimica toată,

Aceasta-i buba care obrinteşte

Din pace şi prea mult belşug şi sparge

Pe dinăuntru făr-a da alt semn

Decât prin moartea omului bolnav.

Smerite mulţumiri, cinstite domn.

CĂPITANUL

Cu Dumnezeu nainte, domnul meu.

ROSENCRANTZ

Stăpâne, pot pleca?

HAMLET

Porniţi, v-ajung.

(Ies cu toţi, afară de Hamlet.)

Cum fiece prilej mă-nvinuieşte

Dând pinteni răzbunări-mi amorţite!

Ce-i omul, dacă n-are alt gând pe lume

Decât să doarmă şi să se hrănească?

Un dobitoc şi alt nimic mai mult.

Desigur, cel ce ne-a făcut cu-atâta

Cuprindere de minte să vedem

Ce-a fost şi ce va fi, nu ne-a-nzestrat

Cu-această judecată şi putere

Dumnezeiască, pentru-a le lăsa

Să prindă mucegai în sinea noastră.

Şi fie că-i becisnică uitare,

Sau poate doar sfială mişelească

Aceea ce mă face-a cumpăni

Prea mult asupra faptei plănuite,

Un gând ce-i doar pe-un sfert înţelepciune,

Şi numai mişelie pe trei sferturi,

Nici eu nu ştiu de ce trăiesc spunându-mi:

„Lucrul acesta trebuie să-l fac

Şi am de ce să-l fac, şi îl voiesc

Şi am puteri şi mijloace să-l fac.

Mă-ndeamnă pilde mari cât tot pământul.

Şi-această oaste-mi stă de mărturie

Cu numărul şi greutatea ei,

C-un prinţ firav şi blând care-o comandă

Al cărui duh purtat de-o sfântă râvnă

Îşi bate joc de piedicile sorţii,

Iar tot ce-i nestatornic şi vremelnic

Într-însul, el le-aruncă-acum în faţa

Norocului, primejdiei şi-a morţii,

Spre cucerirea unei coji de ou".

A fi om mare într-adevăr nu-nseamnă

Să te frămânţi, doar pentru pricini mari,

Ci să te baţi chiar pentr-un fir de pai,

Atunci când cinstea-ţi însăşi este-n joc,

De ce mai stau pe gânduri, când un tată

Ucis şi-o mamă pângărită sunt

Îndemn pentru-al meu gând şi pentru sânge.

Şi las s-adoarmă tot, pe când privesc —

Spre-a mea ruşine — douăzeci de mii

De-ostaşi ameninţaţi să moară-ndată.

Şi care numai pentru-o-nchipuire

Şi numai pentru umbra unei glorii

Se duc la groapă cum s-ar duce-n pat,

Se bat pentru un petic de pământ

În care nici n-au loc toţi să se lupte,

Şi-n care nu-s nici locuri de mormânt

Destule să-şi înmormânteze morţii.

O, de-azi nainte, gândurile-mi pline

Să-mi fie, ori de sânge-ori de ruşine.

(Iese.)

 

SCENA 5

La Elsinor. O sală în castel. Intră regina, Horaţio.

 

REGINA

Nu vreau s-o văd.

HORAŢIO

Dar stăruie. I-e mintea-i rătăcită;

S-o vezi, mai mare mila.

REGINA

Ce doreşte?

HORAŢIO

Vorbeşte mult de tatăl ei şi spune

Că lumea-i trădătoare, şi oftează,

Îşi dă mereu cu pumnii-n piept, se-ncruntă

Şi bate din picior pentru nimica,

Vorbeşte în doi peri şi fără şir,

Dar cei care-o aud răstălmăcesc

Cuvintele-i lipsite de-nţeles,

Le cercetează şi le potrivesc

Cu-adaosuri pe bănuiala lor.

Cum dă din mâini, din cap, şi cum clipeşte,

Îţi vine-a crede-n minte-i că se iscă

Şi gânduri limpezi, totuşi tare triste.

Şi bine-ar fi să i se mai vorbească,

Ca nu cumva să semene gând rău

La cei cu-nchipuiri răuvoitoare.

REGINA

Lăsaţi-o să se-apropie.

(Iese Horaţio.)

Mi-e sufletul bolnav. Cel cu păcat

În orice semn se vede-ameninţat;

De-o veşnică nelinişte cuprins,

Fugar mereu, se lasă singur prins.

(Intră Horaţio şi Ofelia.)

OFELIA

Dar unde e regina prea frumoasă

A Danemarcei?

REGINA

Draga mea Ofelia!

OFELIA

(cântă)

Cine-i vieţii tale drag

Ţi-l ghicesc după toiag,

După cuşma cu mărgele

Şi-ncălţarea-i de-opincele.

REGINA

Domniţa mea, ce rost au vorbele-astea?

OFELIA

Ai spus ceva? ascultă numai:

A murit şi mi s-a dus,

Iarbă i s-a pus la căpătâi,

A murit şi mi s-a dus

I s-a pus o piatră de călcâi. Of, of!

REGINA

Dar, dragă Ofelia...

OFELIA

Rogu-te, ascultă:

Cu giulgiu-i alb ca neaua de pe munte...

(Intră regele.)

REGINA

Priveşte-o, vai, stăpâne...

OFELIA

Cu flori dalbe-mpodobit

Şi la groapă, plâns l-au dus

Şi cu lacrimi l-au stropit.

REGELE

Ce-ai tu, gingaşă domniţă?

OFELIA

Mulţumesc. Domnul vă aibă în pază.  Se zice că bufniţa a fost odată fată de brutar. Doamne, noi ştim ce suntem, dar nu ştim ce putem fi. Domnul fie-ţi oaspete.

REGELE

Tot cu gândul la tatăl ei.

OFELIA

Rogu-te, nici un cuvânt despre asta. Dar dacă te-ntreaba cineva ceva, spune-i aşa:

Mâine-i sfântul Valentin

Dis-de-dimineaţă,

La fereastră-ţi iată vin

Ca să-ţi fiu mireasă.

S-a sculat, s-a îmbrăcat,

I-a deschis îndată

Fata-n casă i-a intrat

N-a mai ieşit fată.

REGELE

Draga de Ofelia!

OFELIA

Într-adevăr, să nu vorbesc cu păcat, mai are şi-un sfârşit.

Pe domnul nostru Isus Hristos,

E vai şi-amar de mine,

Băieţii toţi sunt nişte hoţi,

Zău, fie-le ruşine.

Mi-a spus nevastă c-am să-i fiu

Şi m-a pus jos, şi-i prea târziu.

Iar el îi răspunde:

Pe soare jur că te-aş fi luat,

Dar ce-ai cătat la mine-n pat?

REGELE

De când e în starea asta?

OFELIA

Nădăjduiesc că totul va fi bine. Trebuie s-avem răbdare, dar nu pot să nu plâng la gândul că o să-l culce în pământut rece. Fratele meu o să afle şi el: aşa că vă mulţumesc pentru bunele voastre sfaturi. Să-mi vie trăsura. Noapte bună, doamnelor, noapte bună, dragele mele doamne, noapte bunăr, noapte bună.

(Iese Ofelia.)

REGELE

Vă rog, purtaţi-i grijă. Urmăriţi-o

De-aproape.

(Iese Horaţio.)

O, acesta e veninul

Durerii ei adânci. El izvorăşte

Din moartea lui Polonius.

O, Gertrudo,

Când vin răstriştile, nu vin în chip

De singuratice iscoade, ci-n legiuni.

Bătrânul omorât. Iar fiul tău,

Năprasnic vinovat de ce păţeşte,

E surghiunit. Şi drojdia răscolită

A gloatei şuşoteşte nişte gânduri

Urâte despre moartea lui Polonius;

Cât despre noi, am fost prea uşuratici

Când ne-am pripit să-l ducem pe furiş

La groapă. Şi Ofelia, rătăcită

De sine şi de mintea-i fără care

Un om e doar chip zugrăvit sau fiară.

La urmă, şi-asta pune vârf la toate,

Întors pe-ascuns din Franţa, fratele-i,

De veste zăpăcit, cu capu-n nori,

E-ntărâtat de fel de fel de zvonuri

Şi vorbe care-i ţiuie-n urechi

De moartea lui Polonius şi tinzând,

Din gură-n gură, să mă-nvinuiască

Pe mine însumi. O, regină scumpă,

Asemeni unei ţinte vii-n bătaia

Necontenită-a unei guri de foc,

Mă simt ucis de mii şi mii de ori.

REGINA

Vai mie, ce e larma asta-afară?

REGELE

Închideţi poarta. Unde mi-este garda?

(Intră un gentilom.)

Dar ce se-ntâmplă?

GENTILOMUL

Fugi, măria ta.

Nici marea revărsată peste ţărmuri

Nu cotropeşte-ogoarele mai lacom

În graba-i aprigă, decât Laertes

Ce-n fruntea unor cete răzvrătite

Răstoarnă-mpotrivirea gărzii tale.

În cale, gloata şi l-a pus stăpân,

Şi ca şi