cum cu ea se-ncepe lumea,

Uitând de datină şi de trecut,

Ea strigă: „L-am ales! Laerte-i rege!"

Căciuli şi guri şi mâini îl saltă-n slavă:

„Laert să fie rege, el e rege!"

REGINA

Ce vesel strigă ei pe căi greşite!

Aţi luat-o razna, câinilor danezi!

REGELE

Au spart şi porţile.

(Zgomot. Intră Laertes înarmat şi câţiva danezi cu el.)

LAERTES

Dar unde-i regele? Staţi, domnii mai,

Vă rog afară.

DANEZUL Nu, mai bine-aici.

LAERTES

Vă rog, lăsaţi-mă o clipă.

DANEZUL

Bine, bine.

(Ies pe uşă.)

LAERTES

Vă mulţumesc. De pază staţi la poartă.

O, rege josnic, dă-mi pe tatăl meu!

REGINA

O, fii pe pace, dragul meu Laertes.

LAERTES

De-ar fi în mine doar un pic de sânge

Împăciuit, el mi-ar striga: „Bastard!"

Pe tatăl meu, încornorat l-ar face,

Iar dalba şi neprihănita frunte

A mamei mele-atât de credincioase,

Ar înfiera-o ca pe-a unei târfe.

REGELE

Ce te-a făcut, Laert, să te ridici

Cu răzvrătire-atât de uriaşă?

Gertrudo, lasă-l. Pentru viaţa mea

Nu-ţi fie teamă. De atâta har

Dumnezeiesc e apărat un rege,

Încât trădarea nu poate răzbi

La el, ci doar să îl întrezărească.

Laertes, spune-mi, ce te-a-nverşunat?

Gertrudo, lasă-l. Vino, drag prieten,

Şi spune-mi mie...

LAERTES

Unde-i tatăl meu?

REGELE

E mort.

REGINA

Dar nu din vina lui.

REGELE

Tu, lasă-l

Să-ntrebe tot ce are de-ntrebat.

LAERTES

De ce-a murit? Cu mine nu te joci!

În iad cu legământul de-nchinare,

Şi ducă-se la dracu ce-am jurat!

Străfund de-abis să-nghită har şi suflet,

Să fiu afurisit: că de-unde sunt

Înfrunt osânda veşnică, nu-mi pasă

Nici de-astă lume, nici de cea de-apoi,

Întâmplă-se ce s-o-ntâmpla! Vreau numai

Pe tatăl meu să mi-l răzbun, şi-atât!

REGELE

Şi cine oare te-ar putea opri?

LAERTES

Nici lumea toată, doar voinţa mea.

Mijloacele-mi, ca să vorbim de ele,

Le voi gospodări atât de bine

Că mult-puţine-mi voi atinge ţinta.

REGELE

Prietene, de vreme ce doreşti

Să afli adevăru-adevărat

Asupra morţii scumpului tău tată,

De ce stau scrişi în răzbunarea ta

Şi cei ce pierd şi cei ce trag foloase.

Şi duşmani şi prieteni deopotrivă,

Şi-i faci la fel răspunzători?

LAERTES

Pe duşmani doar!

REGELE

Atunci, vrei să-i cunoşti?

LAERTES

Acelor care mi-s prieteni buni

Atât de drag eu braţele-mi deschid —

Şi-asemeni pelicanului milos

De viaţă dătător, am să le dărui

Şi sângele din vine.

REGELE

                               Ai vorbit

Ca nobil gentilom şi vrednic fiu.

Că vină n-am în moartea lui Polonius

De care sunt adânc îndurerat,

Vei înţelege tot atât de bine

Cum vezi cu ochii tăi lumina zilei.

(Zgomot în culise.)

DANEZUL

Deschideţi-i să intre.

LAERTES

Asta ce-i? Ce-nseamnă zgomotul acesta iar?

(Intră Ofelia.)

O, arşiţă, usucă-mi mintea! Lacrimi

De şapte ori sărate-orbiţi-mi ochii,

Să nu mai ştiu, să nu mai văd cu ei.

Pe cer, sminteala ta va fi plătită

În cumpăna dreptăţii-atât de greu,

Că talerul va-ncovoia vergeaua.

O, floare-a primăverii, scumpă fată,

Duioasă soră, dulcea mea Ofelia!

O, ceruri, cum e oare cu putinţă,

Lumina duhului unei fecioare

Să fie pieritoare tot atât

Ca suflul vieţii unui om bătrân?

Că firea omului se subţiază

În dragoste şi-n destrămarea ei

Trimite pe-urma celui prea iubit

Tot ce-i de preţ în sine-şi.

OFELIA

(cântă)

Cu capul gol în raclă mi l-au pus.

Vai, puiu mamii, nani, nani, nani,

Şi-n groapă lacrimi multe-au curs.

Rămâi cu bine, porumbelul meu.

LAERTES

Şi-n toate minţile de-ai fi, şi-ai vrea

Să-mi dai imbold n-ai izbuti mai bine!

OFELIA

(cântă)

Să-i tot cânţi, vin' jos, vin' jos

Şi să-i strigi să cadă jos.

O cât e de potrivit refrenul ăsta. E povestea unchiului necredincios care a furat pe fata stăpânului.

LAERTES

Nimicurile astea au totuşi un tâlc.

OFELIA

Uite flori de rosmarin ca să-ţi aduci aminte; te rog, iubitule, să nu mă uiţi. Şi iată şi panseluţe, florile gândului ca să te gândeşti.

LAERTES

Învăţătură trasă din nebunie: gândul şi amintirea îmbinate.

OFELIA

Uite şi sulfină pentru tine şi căldăruşe, uite şi floarea raiului pentru tine. Şi uite am ceva şi pentru mine, să le zicem florile harului sfintei duminici. Şi tu trebuie să porţi floarea raiului, dar nu ca mine. Uite şi o mărgărită. Aş fi dorit să-ţi dau şi câteva viorele, dar toate s-au veştejit când a murit tata. Se zice că a murit de moarte bună.

(cântă) Că doar dragul de Robin e bucuria mea...

LAERTES

Durere, patimi, gând şi chiar şi iadul

Prin ea se schimbă-n har şi-n gingăşie.

OFELIA (cântă)

Şi n-are să mai vie?

Şi n-are să mai vie?

E mort şi îngropat

Culcat pe-al morţii pat.

Nicicind n-o să mai vie.

Cu barba-i colilie,

Cu pletele lui sure,

Departe mi s-a dus;

Amarul mi-e nespus

Şi domnul pază-i fie.

Şi tuturor sufletelor creştineşti!

Pre tine, Doamne, te rog.

Domnul fie cu voi.

LAERTES

Vezi tu asta, Dumnezeule?

REGELE

Laertes, vreau să-mpărtăşesc durerea-ţi,

Altminteri îmi tăgăduieşti un drept;

Te du acum, şi-alege-ţi din prieteni

Pe cei ce-i socoteşti mai înţelepţi

S-asculte şi să judece-ntre noi.

Şi de-or găsi că am avut amestec

Cu mâna mea sau printr-o altă mână,

Îţi dau regatul meu, coroana, viaţa,

Şi tot ce am, spre-a te despăgubi.

Dar dacă nu, spre mine-atunci îndreaptă-ţi

Cu mulţumire-a ta răbdare-ntreagă,

Şi-mi voi uni strădania cu-al tău suflet

Să-i pot da cuvenita mângâiere.

LAERTES

Aşa să fie. Moartea lui ciudată,

Şi tainica-i înmormântare, fără

Podoabe, spadă, stemă pe-al lui trup,

Şi nici alai măreţ şi nici prohod,

Îmi strigă de se-aude ca un glas

Pornit din ceruri până la pământ

Că trebuie să aflu.

REGELE

                              Vei afla.

Şi unde-i vina, cadă şi securea!

Te rog, urmează-mă.

(Ies.)

 

SCENA 6

Altă sală în castel. Intră Horaţio şi un slujitor.

 

HORAŢIO

Cine sunt cei care vor să-mi vorbească?

SLUJITORUL

Nişte marinari, stăpâne; şi spun că ar avea scrisori pentru domnia ta.

HORAŢIO

Lasă-i să intre.

(Slujitorul iese.)

N-aş şti din care parte-a lumii pot

Primi salut, de nu-i de la Hamlet.

(Intră marinarii.)

ÎNTÂIUL MARINAR

Domnul să te binecuvânteze, stăpâne.

HORAŢIO

Şi pe tine de asemenea.

ÎNTÂIUL MARINAR

Aşa o să şi facă, stăpâne, dacă vrea el. Am o scrisoare pentru domnia-ta — e de la solul trimis în Englitera — dacă te cheamă Horaţio, după cum mi s-a spus.

HORAŢIO (citeşte)

„Horaţio, după ce vei fi citit acestea, înlesneşte acestor oameni să ajungă până la rege; îi aduc nişte scrisori. Eram abia de două zile în largul mării când se luă după noi o corabie de piraţi, bine înarmată. Şi cum înaintam destul de încet, n-am avut altă scăpare decât în vitejie. În încăierare, am sărit pe puntea lor. Dar chiar în clipa aceea s-a desprins de corabia noastră şi astfel, singur, am rămas prizonier. S-au purtat cu mine ca nişte tâlhari plini de omenie. Ştiau ei ce fac! Le dau prilejul să încheie un târg bun. Fă în aşa fel ca să-i ajungă regelui scrisorile ce i-am trimis şi aleargă la mine cu graba cu care ai fugi de moarte. Am să-ţi şoptesc la ureche câteva vorbe care au să te lase mut. Sunt totuşi prea nevinovate pentru, greutatea faptelor. Oamenii aceştia de treabă te vor aduce la mine. Rosencrantz şi Guildenstern călătoresc înainte spre Englitera. Am multe să-ţi spun despre ei.

Rămâi cu bine Acela pe care-l ştii al tău, Hamlet".

Veniţi cu mine şi-nmânaţi de grabă

Scrisorile, şi fiţi-mi călăuze

Spre cel ce v-a trimis.

(Ies.)

 

SCENA