whisky, V. s-a lăudat (e cuvântul potrivit) că-i făcuse expertiza psihiatrică acelei „psihopate“ şi că o trimisese la spital. Poate că, dacă n-ar fi fost sub influenţa alcoolului, nu ar fi povestit despre această expertiză, destinată probabil să rămână discretă. Astupa definitiv o voce acuzatoare.

Să revin la experienţele personale. Cea pe care o relatez acum nu m-a implicat direct. Am luat cunoştinţă de ea din întâmplare. Într-o zi, am fost oprit pe o alee de un ins îmbrăcat în haine de spital. S-a prezentat, era poetul N.V. Auzisem de el din reviste. N.V. mi s-a plâns că era reţinut într-unul dintre pavilioanele de psihiatrie, internat fără voia lui pentru că fusese critic la adresa politicii actuale (nu am amintiri mai precise asupra naturii conflictului său, după treizeci şi ceva de ani). Mă ruga să fac ceva, să-l salvez. Eram încurcat, nu era în „parohia“ mea. Totuşi, am vorbit cu doctorul S., un psihiatru de partid, mare de stat, impresionant, fost ofiţer, venit se pare la psihiatrie într-un târziu, unul dintre acei oameni care păreau a fi în specialitate pentru a întări supravegherea psihiatrică. Nu ştiu dacă şi cum a avut efect intervenţia mea care-i cerea lui S. să-l ajute pe N.V. Rezultatul a fost totuşi că acesta a părăsit spitalul.

Povestea cu N.V. are şi un epilog sau chiar două. În 1978 sau 1979 (eram deja în Elveţia, mă implicasem masiv împotriva psihiatriei politice), am fost informat chiar de N.V., prin telefon, că plecase din România (nici acum nu ştiu cum). Era internat în lagărul de la Traiskirchen, cum era cazul tuturor refugiaţilor din Est care ajungeau în Austria. Era nenorocit, i-am trimis un ajutor minim. Şi apoi am aflat cu uimire că telefonase la radio Europa Liberă, unde urlase, mă acuzase că m-am purtat prost cu el, că l-am făcut nebun (eu!) şi interzicea să fie folosit numele lui pentru a denunţa abuzurile psihiatriei. Era oricum o cerere prea tardivă, pentru că citasem deja cazul lui. N-am ştiut niciodată ce provocase această izbucnire din partea-i. Poate primise ameninţări. Au trecut zeci de ani până să am ştiri de la el. Se văzuse la New York cu un apropiat prieten de-al meu care-i era văr îndepărtat. Îmi transmisese salutări, scuzându-se totodată pentru ieşirea de la Traiskirchen. Se descurca binişor, devenise un fel de administrator al unui grup mare de imobile.

Şi ajung la al treilea caz, pe care trebuie să-l consider o adevărată luare de conştiinţă pentru mine.

A sosit la clinică un pacient cu un dosar greu. Era vorba despre un om trecut bine de şaptezeci de ani, un avocat din Braşov pe nume H.I. Cenzura (mai târziu, mi-am dat seama că se citeau toate scrisorile trimise în străinătate) îi depistase o scrisoare adresată Secretarului General al Naţiunilor Unite, în care spunea că în România nu sunt respectate drepturile omului! Nu era o simplă afirmaţie, ci o descriere circumstanţiată a diferitelor violări, descriere ce avea o anumită rigoare, era opera unui jurist. Interceptarea scrisorii dusese la o anchetă ale cărei prime elemente ridicau prezumţia de boală mintală. Fusese deci internat la Clinică cu un certificat iniţial (eliberat, cred, la Braşov) care stabilea diagnosticul de „arterioscleroză cerebrală cu diminuarea facultăţilor intelectuale“ şi conchidea la iresponsabilitate. Acest lucru ar fi implicat internarea lui pe o durată indefinită într-o clinică sau un control medical continuu.

Am avut ocazia să stau de vorbă cu H.I., care, în orice caz, nu era dement. Nu era nici măcar vizibil diminuat psihic. Era însă reticent şi speriat de consecinţele faptelor lui. Oricum, din simpla examinare a scrisorii anexate la dosar, se putea vedea că era perfect coerent şi lucid. E remarcabil că scrisese acel memoriu cu ani înaintea semnării acordurilor de la Helsinki (acestea au fost încheiate la 1 august 1975), care legau coexistenţa paşnică de respectarea drepturilor omului. Discuţia exista, el putea să audă despre ea, dar faptul că scrisese despre subiect asumându-şi riscuri mari (chiar dacă acum i se făcuse frică, dar cui nu i s-ar fi făcut?) ar fi trebuit să-l situeze foarte sus în stima noastră.

Or, tocmai în legătură cu acest caz făcuse P. remarca pe care am amintit-o: că e într-adevăr un semn de nebunie să te opui unei puteri atât de mari!

În timp ce H.I. aştepta stabilirea unei comisii şi momentul expertizei, a sosit într-o zi la clinică un colonel de Securitate. S-a închis în birou cu P. (medicul-şef). Când a plecat, P. mi-a spus că fusese vorba despre expertiza lui H.I. Ei aveau nevoie de un rezultat destul de repede. P. mi-a cerut să fac parte şi eu din comisie. Am refuzat.

Spre deosebire de momentul cu „studentul hitlerist“, în care căutasem o ieşire onorabilă din situaţie, fără să forţez nota totuşi, acum, refuzând, simţisem că trebuia să spun nu. Care au fost condiţiile evoluţiei mele? Fără îndoială, faptul că mă găseam faţă-n faţă cu P., ale cărui sentimente le cunoşteam prea bine şi care mi-era prieten, mi-a uşurat luarea hotărârii. A fost un caz rar în viaţa mea în care m-am determinat nu în funcţie de o adversitate, ci de un sprijin. Într-adevăr, P. mi-a spus că mă înţelege. Nu va cere numirea mea în comisie, îmi respectă punctul de vedere. El însă va accepta, fiindcă ştie că, într-adevăr, nu te poţi opune decât dacă eşti bolnav mintal etc. etc.

Ca şi cum ar fi dorit să se scuze, să pledeze pentru propriul caz de om obişnuit, cumsecade, P. mi-a vorbit despre colonelul care tocmai ieşise pe uşă. „Ăştia nu sunt nişte bestii“, mi-a spus, parcă scuzându-se că enunţă un paradox. „Sunt şi ei nişte oameni obişnuiţi, cu familie, cu casă...“ Era un discurs despre banalitatea răului. Dar, apărându-l astfel pe reprezentantul represiunii, P. se apăra pe sine, politica lui, care consimţea la concesii în numele