Lui Rose îi era imposibil să-i citească gândurile însângerate de furia aceea cumplită. Dar nu avea nicio importanţă, totul era în regulă, era bine, fata ajunsese exact acolo unde trebuia. Şocată şi speriată, Abra venise după el până în axul roţii. Dar curând nu va mai fi nici şocată, şi nici speriată; Fata cea Ticăloasă devenise Fata cea Sugrumată. Şi nu peste mult timp ea va fi Fata cea Moartă, victimă a propriilor intrigi.

(Nu, Unchiule Dan, nu, nu, nu e ea…)

Ba eu sunt, zise Rose, apăsând şi mai tare. Dintele îi ieşi din gură şi-i străpunse buza inferioară. Sângele ţâşni prelingându-se pe bărbie. Şi pe tricou. Nu simţea durerea, aşa cum nu simţea nici vântul de munte răvăşindu-i părul bogat.

Eu sunt. Şi tu ai fost tati al meu, tăticuţul meu agăţat într-un bar mizerabil. Te-am pus să-ţi cheltuieşti toţi banii pe nişte cocaină proastă şi acum s-a făcut dimineaţă şi eu trebuie să-mi iau doctoria. Asta ai vrut să faci atunci când te-ai trezit lângă curva aia beată în Wilmington, şi ai fi făcut-o, dacă ai fi avut ceva sânge în coaie şi l-ai fi aranjat şi pe plodul ăla căcăcios al ei, ca să nu laşi lucrurile făcute doar pe jumătate. Taică-tu ştia cum să se poarte cu muierile proaste şi nesupuse şi cu gură mare. Şi taică-su, înaintea lui, tot aşa. Uneori muierea trebuie să-şi ia doctoria. Pur şi simplu. Trebuie…

Uruitul unui motor care se apropia. Irelevant, ca durerea din buză şi gustul de sânge din gură. Fata se sufoca. Fata horcăia. Fata îşi dădea duhul. Şi atunci îi explodă în creier un gând puternic ca un tunet, un urlet rănit:

(TATĂL MEU NU A ŞTIUT NIMIC!)

Rose încerca să-şi cureţe mintea de strigătul acela când camioneta lui Billy Freeman se izbi de baza platformei, dând-o de-a rostogolul. Jobenul îi zbură de pe cap.

Nu era apartamentul din Wilmington. Era dormitorul lui de demult, din Hotelul Overlook – axul roţii. Şi nu Deenie era femeia lângă care se trezise. Şi nu era nici Rose.

Era Abra. El o strângea de gât, iar ei îi ieşiseră ochii din orbite.

O clipă doar, fata păru a începe să se transforme din nou, atunci când Rose încercă să se târască înapoi în el, hrănindu-l cu furia ei şi amplificând-o pe a lui. Apoi se întâmplă ceva şi Rose dispăru. Dar se va întoarce.

Abra tuşea, încercând să-şi recapete răsuflarea, privindu-l în ochi. S-ar fi aşteptat la o reacţie şocată, dar părea ciudat de calmă pentru o fată care tocmai ce fusese strânsă de gât.

(Ce să zic… ştiam amândoi că nu va fi uşor.)

— Nu sunt ca tatăl meu! urlă Dan la ea. Nu sunt ca tatăl meu!

— Probabil că ăsta-i un lucru bun, spuse Abra zâmbind, în ciuda celor întâmplate. Ai o fire al dracului de aprigă, Unchiule Dan. Pe bune că suntem rude.

— Era cât pe ce să te omor, şopti Dan. Gata. A venit timpul să pleci de aici. Întoarce-te chiar acum în New Hampshire.

Fata clătină din cap.

— O să mă duc. Curând. Dar acum ai nevoie de mine.

— Nu-i o rugăminte, Abra.

Fata nu-i răspunse, ci îşi încrucişă braţele pe piept cu un aer îndărătnic, fără să se clintească de pe covorul cu cactuşi.

— Of, Doamne, gemu el trecându-şi mâinile prin păr. Ce figură eşti!

Fata îl apucă de mână.

— O să terminăm împreună treaba asta. Haide, acum. Haide să ieşim de aici. Nu cred că-mi mai place camera asta chiar aşa de mult.

Îşi împletiră degetele şi camera în care îşi petrecuse el o parte din copilărie se evaporă.

Dan avu vreme să observe capota camionetei lui Billy zdrobită de unul din stâlpii groşi care susţineau Acoperişul Lumii şi fumul care ieşea din radiatorul spart. Văzu manechinul-Abra atârnat pe geam, cu un braţ de plastic răsucit la spate. Îl văzu pe Billy, cu sânge şiroindu-i pe faţă, încercând să deschidă portiera făcută armonică din dreptul lui.

Ceva îl apucă de cap. Mâini puternice care i-l răsuceau, cu intenţia clară de a-i frânge gâtul. Atunci apărură şi mâinile Abrei, smulgându-le pe cele ale lui Rose.

— Trebuie să te străduieşti mai mult, curvă bătrână şi laşă.

Rose stătea lângă parapet, uitându-se în jos şi potrivindu-şi jobenul în poziţia obişnuită.

— Cum ţi-a plăcut să te strângă unchi-tu de gât? Ce crezi acum despre el?

— Tu m-ai strâns de gât, nu el.

Rose rânji urât, căscându-şi gura însângerată.

— Câtuşi de puţin, drăgălaşo. N-am făcut decât să scot la suprafaţă ce se ascunde în el. Ar trebui să ştii că aşa este. Îi semeni leit.

Încearcă să ne distragă atenţia, îşi zise Dan. De la ce? De la aia?

O construcţie mică şi verde – poate o latrină, poate o magazie de unelte.

(Poţi?)

Nu avu nevoie să-şi termine gândul. Abra se întoarse cu faţa la magazie şi o privi intens. Lacătul de pe uşă pocni, se deschise şi căzu în iarbă. Uşa se deschise larg. Înăuntru nu erau decât câteva unelte de grădinărit şi o maşină de tuns iarba. Lui Dan i se păru că mai simte încă ceva, dar îşi spuse că de vină erau doar nervii lui suprasolicitaţi. Când se uitară iar în sus, Rose dispăruse. Nu mai era lângă parapet.

Billy îşi deschisese portiera. Coborî, se clătină tare, dar reuşi să se ţină pe picioare.

— Danny? Eşti bine?

Şi apoi:

— Aia e Abra? Iisuse, parcă nici n-ar fi aici!

— Billy,