— Cred că da. Ce s-a întâmplat cu ăia dinăuntru?

— Nu mai sunt. Şi cred că ai face foarte bine dacă te-ai duce acolo chiar acum.

Billy nu-l contrazise. Porni la vale, bălăbănindu-se ca un beţiv. Dan întinse mâna către treptele ce urcau la platformă şi ridică întrebător din sprâncene. Abra clătină din cap

(Exact asta vrea.)

şi începură amândoi să meargă în jurul Acoperişului Lumii până într-un loc de unde vor putea să vadă vârful jobenului lui Rose, ajungând astfel cu spatele la magazia cea verde. Dan şi-o scosese cu totul din minte din clipa când văzuse că era goală.

(Dan, trebuie să plec un minut. Am o treabă mică.)

Imaginea din mintea lui: un câmp de floarea-soarelui, toate deschizându-se în acelaşi timp. Abra trebuia să se ocupe de partea ei fizică, iar asta era bine. Era foarte bine.

(Du-te.)

(O să mă întorc de îndată ce…)

(Du-te, Abra, n-o să păţesc nimic.)

Ba, cu ceva noroc, toată povestea asta se va termina până la întoarcerea ei.

În Anniston, John Dalton şi soţii Stone văzură cum Abra trage adânc aer în piept şi deschide ochii.

— Abra! strigă Lucy. S-a terminat?

— Curând.

— Ce-s alea de pe gâtul tău? Vânătăi?

— Mami, stai acolo! Trebuie să mă duc înapoi. Dan are nevoie de mine.

Îl luă pe Ţopăilă de pe jos, dar, înainte de a apuca să-l strângă la piept, i se închiseră ochii şi trupul îi deveni rigid.

Cu extrem de multă prudenţă, Rose se aplecă peste parapet şi o văzu pe Abra dispărând. Javra aia mică n-a mai putut să se ţină şi a trebuit să se întoarcă să-şi vadă de nevoia fiziologică. Prezenţa ei în Campingul Bluebell nu se deosebise prea mult de cea de mai demult, de la supermarket, însă fusese incomparabil mai puternică. De ce, vă rog? Pentru că se bucura de ajutorul bărbatului. De contribuţia lui nepreţuită. Dar dacă fata s-ar întoarce şi l-ar găsi mort…

Uitându-se în jos la el, Rose îi strigă:

— Ai face bine să pleci de-aici cât mai poţi, Danny. Nu mă face să te pedepsesc!

Sarey Tăcuta era atât de atentă la ce se petrecea pe Acoperişul Lumii – ascultând atât cu urechile, cât şi cu tot IQ-ul său limitat –, încât nu-şi dădu imediat seama că nu mai era singură în magazie. Mirosul fu cel care o alertă în cele din urmă: ceva putred. Nu ca de gunoi vechi, nu. Nu îndrăzni să se întoarcă, pentru că uşa era deschisă şi bărbatul ar fi putut s-o observe. Rămase nemişcată, cu secera în mână.

Sarey o auzise pe Rose spunându-i bărbatului să plece cât mai poate şi atunci uşa începuse să se închidă la loc. Începuse să se închidă de una singură.

— Nu mă face să te pedepsesc! strigă Rose.

Acesta era semnalul. Acum ea trebuia să irumpă şi să vâre secera în grumazul fetei ăleia obraznice şi băgăcioase. Dar, de vreme ce fata nu mai era, va trebui să se mulţumească cu bărbatul. Însă, chiar când vru să se mişte, ceva rece o apucă de mâna în care ţinea secera. O altă mână care o acoperise pe a ei şi o strângea tare.

Se întoarse – nu mai avea motive să se ferească fiindcă uşa era acum închisă – şi ceea ce văzu în lumina slabă, filtrată printre crăpăturile scândurilor din pereţi îi smulse un urlet din gâtul de regulă atât de tăcut. La un moment dat, pe când era atentă la cei de afară, apăruse lângă ea un cadavru. Mutra lui rânjită şi rapace avea culoarea alb-verzuie a unui fruct stricat de avocado. Ochii îi atârnau din găvane. Costumul îi era plin de mucegai vechi… însă boabele multicolore de confetti care-i fulguiseră pe umeri erau noi.

— Minunată petrecere, nu-i aşa? o întrebă el rânjind până i se despicară buzele.

Sarey urlă din nou şi-l lovi cu securea în tâmpla stângă. Lama curbată intră adânc şi rămase împlântată acolo, dar din rană nu curse niciun strop de sânge.

— Sărută-ne, iubita mea, o rugă Horace Derwent, cu resturi albe de limbă atârnându-i lacom din gură. Prea multă vreme a trecut de când n-am mai simţit atingerea unei femei.

Şi când buzele lui zdrenţuite, cu luciu de putregai, se lipiră de cele ale lui Sarey, mâinile i se strânseră în jurul gâtului ei.

Rose văzu uşa magaziei închizându-se, auzi urletul şi îşi dădu seama că rămăsese cu adevărat singură. Foarte curând – probabil o chestiune de câteva secunde – fata se va întoarce şi vor fi din nou doi contra unul. Şi nu putea îngădui una ca asta.

Se uită iar la bărbatul de jos şi îşi încordă toată puterea amplificată de abur.

(Sugrumă-te singur! Fă-o ACUM!)

Mâinile lui Dan, mânate de o voinţă proprie, se ridicară spre gât. Încet, foarte încet. I se împotrivea. Şi chiar cu un oarecare succes, iar asta o înfurie şi mai mult. S-ar fi aşteptat ca doar fata să-i opună rezistenţă. Plus că mocofanul ăla de jos era un adult. Ar fi trebuit să-i poată împrăştia aburul rămas la fel de lesne cum vântul împrăştie ceaţa.

Cu toate acestea, tot ea triumfa.

Mâinile bărbatului se ridicară la piept… la umeri… şi, într-un final, la gât. Tremurau puternic. Chiar de acolo, de sus, Rose îl auzea cum gâfâie. Mări presiunea şi mâinile se încleştară, închizându-i traheea.

(Aşa, vezi, foarte bine, nemernic băgăreţ ce eşti! Strânge, strânge, strânge… şi STRÂNGE!!!)

O lovi ceva. Nu un pumn. Mai degrabă ceva ca un suflu de aer comprimat. Se uită în jur şi nu văzu nimic în afară de un soi de tremur luminos al văzduhului care dispăru imediat. Nici trei secunde nu durase diversiunea aceasta, însă trei secunde au fost de ajuns s-o facă să-şi piardă concentrarea. Şi, când se întoarse iar la parapet, văzu că fata reapăruse.

Acum nu a mai fost o rafală de vânt; acum au fost nişte mâini