care i s-au părut şi mari, şi mici în acelaşi timp. La şale. Împingând-o. Căţeaua şi prietenul ei. Împreună. Exact ce încercase să evite Rose. Şi ghimpele otrăvit al spaimei începu să-i perforeze stomacul. Vru să se îndepărteze de parapet, dar nu putu. Deja îşi folosea toată forţa doar ca să se ţină pe picioare. Iar fără forţa Legitimilor care s-o ajute, nici asta nu va mai fi în stare să facă multă vreme. Deloc multă.

Dacă n-ar fi fost suflul ăla… care nu era din el şi dacă ea n-ar fi aici…

Una din mâini plecă de la mijlocul ei şi-i plesni jobenul, răsturnându-l pe jos. Rose urlă prelung în faţa unei asemenea infamii – nimănui nu-i era permis să-i atingă jobenul, nimănui! – şi reuşi, preţ de o clipă, să-şi adune toate puterile ca să se îndepărteze de parapet. Se clătină ca beată câţiva paşi spre centrul platformei. Dar mâinile reveniră pe spatele ei, împingând-o iarăşi înainte.

Se uită în jos la ei. Bărbatul avea ochii închişi şi era atât de concentrat, încât i se umflaseră venele gâtului şi-i şiroiau pe obraji stropi mari de transpiraţie, ca nişte lacrimi. Dar ochii fetei erau larg deschişi şi neîndurători. Se uita fix la Rose. Şi zâmbea.

Rose se împinse înapoi cu toată puterea, însă la fel de bine s-ar fi putut împinge într-un perete de stâncă. Un perete care o împingea el neînduplecat înainte, până când ajunse cu abdomenul lipit de parapetul din lemn. Şi îl auzi cum trosneşte.

O clipă doar, îi trecu prin minte să încerce să cadă la o înţelegere cu ei. Să-i spună fetei că ar putea colabora, ar putea pune bazele unui nou Clan. Că, în loc să moară în 2070 sau 2080, Abra Stone ar putea trăi o mie de ani. Două mii. Dar la ce bun?

Există oare vreo adolescentă în toată lumea asta care să nu-şi închipuie că ar fi nemuritoare?

Aşa că, în loc să se târguiască, îşi zbieră dispreţul la ei.

— Să te fut! Să vă fut pe amândoi!

Zâmbetul acela fioros al fetei se lăţi.

— O, nu, spuse ea. Tu eşti cea futută.

De data aceasta nu se mai auzi niciun trosnet. Ci un pocnet ca o împuşcătură. Şi apoi Rose Fără-de-Ţilindru se prăbuşi în gol.

9

Căzu drept în cap şi intră imediat în cicluri. Capul îi şedea strâmb pe gâtul fărâmat la fel cum îi stătuse şi jobenul, comentă Dan în gând). Dan o apucă pe Abra de mână – simţind carne care se topea şi revenea în ritmul propriului ciclu al fetei între terasa casei sale din Anniston şi Acoperişul Lumii – şi urmăriră împreună sfârşitul lui Rose.

— Te doare? o întrebă Abra. Sper din tot sufletul să te doară. Sper să te doară ca naiba.

Buzele lui Rose se lăbărţară într-un rânjet de dispreţ. Îi dispăruseră dinţii de om şi nu-i mai rămăsese decât colţul îngălbenit. Deasupra lui, ochii îi pluteau aidoma unor pietre vii, albastre. Pe urmă dispăru cu totul.

Abra se întoarse către Dan. Mai zâmbea încă, dar acum fără pic de furie sau răutate.

(M-am temut pentru tine. M-am temut că o să…)

(Aproape că a reuşit, dar a fost cineva…)

Şi-i arătă spre bârnele frânte ale parapetului care împungeau cerul. Abra se uită într-acolo şi apoi îl privi nedumerită pe Dan. Însă el clătină din cap.

Acum îi arătă ea ceva, dar nu în sus, ci în jos.

(A fost odată ca niciodată un magician care avea un joben ca ăsta şi numele lui era Mysterio.)

(Iar tu ai atârnat linguri de tavan.)

Făcu un semn afirmativ din cap, dar nu-şi ridică privirea. Continua să studieze jobenul.

(Trebuie să scapi de el.)

(Cum?)

(Dă-i foc. Domnul Freeman zice că s-a lăsat de fumat, dar nu-i adevărat. L-am simţit că miroase a tutun. Trebuie să aibă chibrituri în camionetă.)

— Trebuie să-l arzi, spuse ea tare. Bine? Promiţi?

— Da. Promit.

(Te iubesc, Unchiule Dan!)

(Şi eu te iubesc!)

Îl îmbrăţişă. El o luă în braţe şi o strânse. Şi atunci trupul ei se transformă în ploaie. Apoi în ceaţă. Apoi dispăru.

10

Pe terasa din spatele unei case din Anniston, New Hampshire, la ora când amurgul se cufundă în noapte, o fetiţă se ridică în fund şi apoi în picioare. Şi se clătină, pe punctul de a leşina. Dar nu căzu, căci într-o clipită părinţii ajunseră lângă ea să o prindă. O duseră în braţe înăuntru, în bucătărie.

— Mă simt bine, le zise Abra. Lăsaţi-mă jos.

O lăsară, cu infinită grijă. David Stone rămase aproape lipit de ea, gata să o prindă la cel mai mic semn că i s-ar fi înmuiat genunchii. Însă Abra se ţinea ferm pe picioare.

— Dan ce face? o întrebă John.

— Şi el e bine. Domnul Freeman şi-a buşit camioneta – a fost nevoit – şi s-a tăiat la cap.

Îşi duse mâna la obraz, arătându-le unde era rănit Billy şi continuă:

— Dar cred că şi el e bine.

— Şi ăia? Legitimii?

Abra ridică mâna la gură şi suflă uşor în palmă.

— S-au evaporat.

Şi imediat:

— Ce-avem de mâncare? Mor de foame.

11

Bine ar fi putut să fie o mică exagerare în cazul lui Dan. Se înapoie la camionetă, unde se aşeză pe locul şoferului, încercând să-şi recapete suflul. Şi minţile.

Eram în vacanţă, hotărî el cum să-şi înceapă povestea. Am venit în Boulder, ca să mai văd o dată locurile copilăriei mele. Şi după aia am urcat aici ca să admirăm priveliştea de pe Acoperişul Lumii, dar campingul era pustiu. Mi s-a făcut chef de o trăsnaie şi am pus pariu cu Billy că o