să pot să urc cu camioneta până la platformă. Dar am mers prea repede şi am pierdut controlul. M-am buşit de un stâlp de susţinere. Îmi pare sincer rău. Cascadorie de bou ce sunt.

O să-l usture curul de la amenda pe care o s-o primească, dar măcar va trece cu brio alcooltestul.

Dan scotoci în torpedo şi găsi acolo o rezervă cu gaz lichid de brichetă. Şi două cutii pe jumătate pline cu chibrituri. Probabil că bricheta Zippo era în buzunarul lui Billy. Se duse la locul unde era jobenul şi îl stropi bine cu lichidul inflamabil. Apoi se lăsă pe vine, aprinse un chibrit şi îl aruncă în pălăria întoarsă cu gura în sus. Foarte curând, din „ţilindrul” lui Rose nu mai rămase decât cenuşă.

Mirosul emanat era incredibil de scârbos.

Când Dan îşi ridică ochii, îl văzu pe Billy apropiindu-se de el cu paşi nesiguri şi ştergându-şi cu mâneca de la cămaşă sângele de pe obraz. Călcară amândoi cenuşa în picioare, ca să nu mai rămână nicio scânteie care să poată da naştere vreunui incendiu de vegetaţie, iar Dan îi spuse povestea pe care aveau s-o relateze poliţiei statului Colorado.

— Va trebui să plătesc pentru reconstrucţia platformei şi sunt convins că mă va costa o căruţă de bani. Slavă Domnului că am ceva economii!

Billy pufni pe nas.

— Cine o să-ţi ceară socoteală? N-au mai rămas decât ţoalele din Legitimii ăia. M-am uitat bine.

— Din păcate, îi explică Dan, Acoperişul Lumii aparţine statului Colorado.

— Hopa! exclamă Billy. Da’ nici aşa nu-i corect. În fond, le-ai făcut o favoare şi statului Colorado şi tot restului lumii. Unde-i Abra?

— S-a întors acasă.

— Bine. Şi s-a terminat? Pe bune?

Dan dădu din cap.

Billy privi lung cenuşa rămasă din jobenul lui Rose.

— Ce repede s-a făcut scrum. Cam ca un efect special de la cinema.

— Îmi închipui că era foarte vechi.

Şi plin de magie, se feri el să adauge. Din soiul cel negru.

Dan se întoarse la camionetă şi se aşeză la volan ca să-şi poată examina chipul în oglinda retrovizoare.

— Ţi-a ieşit vreo gâlmă? îl întrebă Billy. Aşa zicea maică-mea când mă prindea că mă admir în oglindă.

— Nu mi-a ieşit nimic, răspunse Dan, cu faţa încălzită de un zâmbet istovit, dar autentic. Absolut nimic.

— Hai să chemăm poliţia şi să le zicem de accident, spuse Billy. Nu mă dau eu în vânt după gabori, dar, sincer, nu m-ar deranja să mai fie ceva lume pe-aici. Locul ăsta mă cam bagă în sperieţi.

Îi aruncă lui Dan o privire pătrunzătoare şi continuă:

— Păi, nu? E plin de fantome. Tocmai d-aia l-au ales.

Tocmai de aia, fără nicio îndoială. Dar nu trebuie să fii Ebenezer Scrooge ca să ştii că există şi fantomiţe bune, şi fantomiţe rele. Porniră către Cabana Overlook, însă Dan se opri la mijlocul drumului ca să mai privească o dată spre Acoperişul Lumii. Şi nu se miră prea tare când văzu un bărbat pe platformă, lângă parapetul rupt. Bărbatul acela ridică o mână – prin care se putea desluşi piscul Muntelui Pawnee – şi-i trimise un sărut, cu un gest pe care Dan şi-l amintea atât de bine din copilărie. Atât de bine şi-l amintea. Era modul prin care îşi luau rămas-bun la sfârşitul zilei.

La culcare, amice. Somn uşor. Să visezi un balaur şi să-mi povesteşti mâine cum a fost.

Simţi că-i vine să plângă. Dar, nu, nu va plânge acum. Nu avea timp. Îşi ridică şi el mâna şi-i înapoie sărutul.

Se mai uită o clipă la ce rămăsese din tatăl lui. Apoi îşi continuă drumul spre parcarea campingului. Când ajunse acolo se mai uită încă o dată în urmă.

Acoperişul Lumii era pustiu.

PÂNĂ VEI ADORMI

SPAIMA, TEAMA şi PANICA pot însemna

«Sfidează-ţi Temerile şi Purifică-te».”

vechi aforism al Alcoolicilor Anonimi

ANIVERSAREA 1

Întrunirile Alcoolicilor Anonimi din Frazier în amiezile de sâmbătă erau cele mai vechi din New Hampshire, datând încă din 1946. Fuseseră instituite de Bob D. Grasul, care îl cunoscuse personal pe creatorul Programului, Bill Wilson. Grasul Bob se odihnea de multă vreme în mormânt, victimă a cancerului pulmonar – la începuturi, majoritatea beţivilor pocăiţi fumau ca turcii, iar novicilor li se cerea îndeobşte să-şi ţină gura şi să-şi golească scrumierele –, însă întrunirile continuau să se bucure de o bună participare. Astăzi urma să se servească pizza şi tort, aşa cum era obiceiul la toate întrunirile aniversare, deoarece astăzi unul dintr-ai lor sărbătorea cincisprezece ani pe uscat. Pe vremuri acestuia i se spunea Dan, sau Dan T., însă se aflase de specificul muncii sale la azilul de bătrâni (nu degeaba buletinul informativ al Alcoolicilor Anonimi era cunoscut sub numele Radio Şanţ) şi acum unii îi ziceau „Doctore”. Iar alţii „Amice”. Pentru că şi părinţii lui îi spuseseră astfel, apelativul acesta din urmă i se părea lui Dan cam ironic… dar în sens bun. Viaţa este o roată care nu face nimic altceva decât să se învârtească în permanenţă, ajungând întotdeauna în locul de unde a pornit.

La cererea lui Dan, un doctor adevărat, pe nume John, a prezidat întrunirea. S-a râs atunci când Randy M. a povestit cum a vomitat odată pe poliţistul care îl arestase pentru CIA („Condus sub Influenţa Alcoolului”, nu ce vă închipuiţi voi!) şi s-a râs şi mai mult când el a continuat spunând că, un an după ce se lăsase de băut, a descoperit că şi poliţistul cu pricina intrase în Programul AA. Maggie M. a plâns când a povestit („a împărtăşit” – în limbaj AA) cum i s-a refuzat din nou custodia comună a celor doi copii ai ei. I s-a răspuns cu clişeele cunoscute – fericirea nu se clădeşte peste noapte, nimic nu-ţi pică din cer, nu abandona lupta până nu trăieşti un miracol – şi, în cele din urmă, Maggie se opri din plâns, mulţumindu-se doar să-şi tragă nasul când şi când. S-a auzit obişnuitul strigăt de indignare: Puterea Superioară îţi cere