să ţi-l închizi! Atunci când a sunat mobilul unui participant. O fătucă cu un tremur foarte pronunţat al mâinilor a vărsat o cană cu cafea; o întrunire AA fără măcar o cană vărsată ar fi fost într-adevăr ieşită din comun.

La ora unu fără zece, John D. a dat drumul coşului să circule printre oameni („Ne autofinanţăm prin propriile noastre contribuţii”) şi s-a interesat dacă are cineva de făcut vreun anunţ. Primul s-a ridicat Trevor K, care a întrebat – aşa cum o făcea la fiecare întrunire – cine se oferă să îl ajute la spălatul vaselor şi strângerea scaunelor. Yolanda V. a împărţit jetoanele – două albe (douăzeci şi patru de ore de abstinenţă) şi unul violet (pentru cinci luni – cunoscut sub numele de „Jetonul Barney”). Încheie, ca întotdeauna, spunând: „Dacă nu ai băut astăzi, bucură-te şi bate palma cu Puterea Superioară.”

Şi s-au bucurat. Şi au bătut palma (în gând).

Când s-au stins aplauzele, John a anunţat:

— Astăzi avem o aniversare de cincisprezece ani. Casey K. şi Dan T., vă rog să veniţi în faţă.

Mulţimea aplaudă din nou atunci când Dan se îndreptă spre primele rânduri, mergând încet ca să ţină pasul cu Casey, care acum se deplasa cu ajutorul unui baston. John îi înmână lui Casey medalia pe care era imprimată cifra XV, iar Casey o ridică pentru ca toţi să o vadă şi spuse:

— În ruptul capului n-aş fi zis că individul ăsta o să reuşească să ajungă până aici, pentru că a fost un AA din capul locului. Adică „un asin antipatic”.

Izbucniră câteva râsete de complezenţă la auzul acestui banc răsuflat. Dan zâmbi şi el, cu toate că inima îi bătea cu putere. Nu se putea gândi decât la cum să facă faţă celor ce vor urma fără să leşine. Îşi aminti că ultima oară când mai fusese la fel de înspăimântat a fost atunci când se zgâia la Rose Ţilindru care stătea pe Acoperişul Lumii, încercând din răsputeri să nu se sugrume cu propriile-i mâini.

Grăbeşte-te, Casey. Te rog frumos. Înainte să-mi pierd curajul ori să-mi împrăştii micul dejun pe jos.

Poate şi Casey avea darul strălucirii… sau poate observă ceva în ochii lui Dan, căci îşi scurtă cuvântarea.

— Dar s-a făcut bine, dovedindu-mi că m-am înşelat. La fiecare şapte alcoolici care intră pe uşa noastră, şase renunţă şi se duc să se îmbete din nou. Al şaptelea reprezintă miracolul la care sperăm cu toţii. Unul din aceste miracole se află acum în faţa voastră, în mărime naturală şi urât ca noaptea. Ia-ţi medalia, Doctore, o meriţi pe deplin.

Şi i-o întinse. Dan se sperie crezând că îi va aluneca printre degetele îngheţate şi va cădea pe jos. Însă Casey îi strânse mâna într-a lui, apoi îl strânse şi pe Dan într-o îmbrăţişare formidabilă, şoptindu-i la ureche:

— Încă un an, ticălosule. Felicitări!

Casey se înapoie la locul lui din fundul sălii, câştigat pe drept, alături de veteranii Programului. Dan rămase singur în faţă, strângând atât de tare în pumn medalia, încât i se reliefau tendoanele pe încheietura mâinii. Ceilalţi alcoolici îl priveau ţintă, aşteptând să audă de la el ceea ce o abstinenţă atât de îndelungată ar fi trebuit să transmită: experienţă, forţă şi speranţă.

— Acum vreo doi ani… începu el, dar se opri ca să-şi dreagă glasul. Acum vreo doi ani m-am întâlnit la o cafea cu domnul acela şontorog de un picior care tocmai ce a pus fundul pe scaun. Şi el m-a întrebat dacă am făcut al cincilea pas din Program: „Să ne recunoaştem greşelile aşa cum sunt ele în faţa lui Dumnezeu, a noastră înşine şi a unei alte persoane.” I-am răspuns că îl făcusem în mare. Pentru cei care nu au problema noastră, acest răspuns probabil că ar fi fost suficient… iată, alt motiv pentru care noi îi numim „ceilalţi Pământeni”.

Se auziră câteva chicote. Dan inspiră adânc, spunându-şi că, dacă a fost în stare să dea piept cu Rose şi Clanul ei Legitim, putea cu siguranţă să se descurce şi acum. Numai că situaţiile erau complet diferite. Aici el nu era Eroul-Dan, ci Dan-Scursura-Societăţii. E foarte drept că făcuse suficient de mult umbră pământului ca să ştie că în fiecare om se ascundea câte o scursură mică, dar asta nu-i era de niciun folos acum.

— Şi mi-a spus că avea sentimentul că exista o greşeală peste care nu puteam trece, pentru că mi-era mult prea ruşine ca să vorbesc despre ea. Şi m-a sfătuit să mi-o mărturisesc, pentru că altfel nu puteam merge mai departe. Mi-a amintit o vorbă pe care o auzim aproape la toate întrunirile noastre – suntem la fel de întunecaţi ca secretele noastre. Şi mi-a zis că, dacă nu-l voi mărturisi pe al meu ca să mă eliberez, am să mă pomenesc într-o bună zi cu un pahar în mână. Ăsta a fost mesajul, Case?

De la locul lui din fundul sălii, Casey dădu încet din cap. Îşi sprijinea mâinile de măciulia bastonului şi părea foarte bătrân.

Dan simţi că îl ustură ochii, ceea ce nu putea însemna decât că mai avea puţin şi îl buşea plânsul.

Te rog, Doamne, te rog, ajută-mă să o scot la capăt fără să mă apuce bocitul. Te rog.

— Nu am vorbit nimănui despre asta. Ani întregi îmi promisesem că nu îmi voi mărturisi niciodată această taină. Dar Casey a avut dreptate şi, dacă am să mă apuc iarăşi de băutură, cu siguranţă că am să mor. Şi nu vreau. Acum am pentru ce să trăiesc. Aşa că…

Şi iată lacrimile, afurisitele astea de lacrimi… dar ajunsese deja prea departe ca să mai poată da înapoi acum. Şi le şterse cu mâna liberă.

— Ştiţi partea aia din Promisiuni? Aia care zice că vom învăţa să nu ne regretăm trecutul şi nici nu ne vom dori să ne prefacem că nu a existat. Scuzaţi-mă că vă spun, dar cred că asta e o tâmpenie într-un program plin de lucruri adevărate. Eu regret foarte multe; şi a