Îl aşteptară să continue într-o tăcere respectuoasă. Chiar şi cele două doamne care se ocupau cu aşezarea feliilor de pizza pe farfuriile de unică folosinţă ieşiseră în pragul bucătăriei să îl asculte.

— Într-o dimineaţă, nu cu multă vreme înainte să mă las de băut, m-am trezit lângă o femeie pe care o agăţasem într-un bar. Eram în apartamentul ei. O cocină, pentru că amărâta era aproape lipită pământului. Şi am empatizat cu situaţia ei, pentru că şi eu eram lipit pământului de sărac. Probabil că amândoi ne aflam în Oraşul Falimentului din exact acelaşi motiv. Îl cunoaşteţi cu toţii.

Ridică din umeri şi continuă:

— Dacă eşti alcoolic, aşa ca noi, băutura te despoaie de tot ce ai. Mai întâi îţi ia puţin, apoi mai mult, apoi totul.

Pe femeia asta o chema Deenie. Nu-mi amintesc multe despre ea, dar nu i-am uitat numele. Aşa, şi în dimineaţa aia m-am îmbrăcat şi am şters-o de acolo, dar mai întâi i-am luat banii. Şi cu ocazia asta am aflat că, spre deosebire de mine, ea totuşi mai avea ceva. După ce i-am luat banii din portofel, m-am uitat în jur şi l-am văzut pe băieţelul ei lângă mine. Micuţ tare, încă în pamperşi. Şi, cu o noapte înainte, femeia asta şi cu mine cumpăraserăm nişte cocaină, iar pe masă încă mai erau câteva doze. Şi ăla mic le-a văzut şi a întins mâna la ele: a crezut că sunt bomboane.

Se şterse din nou la ochi.

— Am strâns tot praful şi l-am pus într-un loc unde să nu ajungă. Doar atât am făcut. Insuficient, dar doar atât am făcut. Şi după aia mi-am băgat banii în buzunar şi dus am fost. Şi aş face orice să pot da timpul înapoi şi să-mi repar greşeala. Dar nu se poate.

Cele două femei intraseră înapoi în bucătărie. Unii dintre cei prezenţi îşi consultau ceasurile. Un stomac ghiorţăi revoltat. Privind la cei peste o sută de alcoolici din faţa lui, Dan înţelese un lucru absolut şocant: nu se indignaseră auzind mărturisirea lui. Nu păreau nici măcar surprinşi. Auziseră lucruri şi mai rele. Unii dintre ei făcuseră lucruri şi mai rele.

— Bine, încheie el. Asta am avut de spus. Vă mulţumesc pentru că m-aţi ascultat.

Înainte de aplauzele de final, unul din veteranii aflaţi în ultimul rând îi puse întrebarea tradiţională:

— Cum ai reuşit, amice?

Dan zâmbi şi îi oferi răspunsul tradiţional:

— Pas cu pas.

După Tatăl Nostru şi pizza şi tortul de ciocolată cu numărul XV pe el, Dan îl conduse pe Casey la Toyota lui. Începuse să cadă lapoviţa.

— Primăvară în New Hampshire, zise cu amărăciune Casey. Nu-i aşa că-i superb?

— „Plouă zoios, curge mâlos”, începu Dan să declame, „iar vântul ni-i duşman! Lunecuş jos, sus tavan ploios, la naiba, zi: Aman!”{68}

Casey făcu ochii mari la el:

— Acu’ ai inventat drăcia asta?

— Aş fi vrut eu… Ezra Pound a scris-o. Când ai de gând să-ţi bagi minţile în cap şi să te operezi la şoldul ăla?

Casey rânji:

— Luna viitoare. Mi-am zis că dacă tu ai curaj să-ţi împărtăşeşti secretul, pot şi eu să-mi pun proteză la şold.

Ezită puţin, apoi continuă pe un ton mai serios:

— Nu că secretul tău ar fi fost cine ştie ce, Danno.

— Mi-am dat şi eu seama. Îmi închipuisem că o să-i dezgust pe toţi şi că nu vor mai dori să aibă de-a face cu mine. Şi când colo, s-au îngrămădit la pizza şi au discutat despre vreme.

— Şi dacă le-ai fi mărturisit c-ai omorât o bunicuţă oarbă, tot s-ar fi îngrămădit la pizza şi tort. Nimic nu-i mai bun decât ce e gratis.

Deschise portiera.

— Ajută-mă să mă urc, Danno.

Îl ajută.

Casey se urcă greoi la volan, se bâţâi puţin ca să se aşeze mai comod, băgă cheia în contact şi porni ştergătoarele.

— Totul pare mai mărunt atunci când e rostit cu voce tare, spuse el. Ţine minte să-i înveţi chestia asta şi pe protejaţii tăi.

— O, da, înţeleptule.

Casey îl privi cu tristeţe nemăsurată:

— Du-te-n pizda mă-tii, drăgălaşule!

— De fapt, spuse Danny, cred că am să mă duc înapoi să ajut la curăţenie.

Şi exact asta a şi făcut.

Nici vorbă de magician ori baloane colorate la ziua de naştere a Abrei – doar nu mai era copil mic, împlinea cincisprezece ani.

În schimb, muzica rock bubuia în boxele instalate în curte de David Stone, cu ajutorul competent al lui Billy Freeman. Adulţii au servit tort, îngheţată şi cafea în bucătărie. Copiii au pus stăpânire pe salonul de la parter şi pe curtea din spatele casei şi, din câte se putea auzi, petreceau de minune. Au plecat pe la ora cinci, dar Emma Deane, cea mai bună prietenă a Abrei, a rămas la cină. Abra, superbă, într-o fustă roşie şi o ie care-i dezgolea umerii, era în culmea fericirii. S-a declarat extrem de încântată de brăţara cu amulete pe care i-a adus-o Dan, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pe obraz. Mirosea a parfum. Uite ceva nou, şi-a zis el.

Când Abra plecă s-o conducă acasă pe Emma – vezi bine că nu terminaseră încă de vorbit –, Lucy se aplecă spre Dan. Avea gura strânsă într-un rictus amar, îi apăruseră riduri noi la ochi şi fire albe în păr. Abra părea să fi dat uitării povestea cu Clanul Legitim; Dan credea că pe Lucy întâmplarea aceea o va urmări toată viaţa.

— O să vorbeşti cu ea? Despre farfurii?

— Mă duc afară să mă uit cum apune soarele dincolo de râu. Trimite-o la mine când se întoarce de la familia Deane.

Lucy scoase un oftat de uşurare şi lui Dan i se păru că şi Dave părea mai liniştit. Abra va fi în permanenţă o enigmă pentru părinţii ei. I-ar fi ajutat cumva să afle că şi el era în aceeaşi situaţie? Probabil că nu.

— Baftă, şefu’, îi ură Billy.

John Dalton i se alătură pe terasa din spate, unde nu de mult Abra zăcuse într-o stare care nu era leşin.

— M-aş oferi să te ajut, dar cred că trebuie să te ocupi singur de chestia asta.

— Ai încercat să stai de vorbă cu ea?

— Da. M-a rugat