Cărți «Doctor Sleep citește cărți gratis pdf 📖». Rezumatul cărții:
— Şi degeaba, nu?
John ridică din umeri.
— Nu vrea să vorbească despre asta.
— Nici eu nu voiam, spuse Dan. La vârsta ei.
— Dar tu n-ai spart niciodată toate farfuriile din vitrina cu antichităţi a mamei tale, nu-i aşa?
— Mama n-a avut o vitrină cu antichităţi, răspunse Dan.
Coborî agale spre capătul curţii, privind la râul Saco, transformat într-un şarpe stacojiu de ultimele raze ale soarelui la apus. Nu va mai trece mult şi munţii vor înghiţi şi ultima lumină, iar apele se vor face cenuşii. Acolo unde pe vremuri se înălţase un gard din sârmă care avea scopul să oprească orice tentativă a copiilor de a porni în expediţii periculoase pe malul râului, era acum un şir de tufe decorative. David fusese cel care dărâmase gardul în luna octombrie a anului trecut, declarând că Abra şi prietenele ei nu mai aveau nevoie de protecţie; ştiau deja să înoate la fel de bine ca peştii.
Dar mai existau şi alte pericole. Bineînţeles că mai existau.
2Apa căpătase deja nuanţa stinsă a trandafirilor cenuşii atunci când Abra veni lângă el afară. Nu a fost nevoie să întoarcă privirea ca să ştie că era lângă el ori că îmbrăcase o jachetă peste ia subţire. În New Hampshire serile de primăvară sunt foarte răcoroase chiar şi după ce dispare ameninţarea ninsorilor.
(îmi place nespus de mult brăţara, Dan.)
Nu-i mai spunea „unchiule” atât de des acum.
(Mă bucur.)
— Te-au rugat să vorbeşti cu mine despre farfurii, îi zise ea.
Cuvintele rostite cu glas tare nu aveau căldura gândurilor, iar gândurile nu mai ajungeau acum la el. După mulţumirile sincere pentru cadoul primit, Abra se închisese în sine. Se pricepea tot mai bine la asta.
— Nu-i aşa?
— Tu vrei să vorbeşti despre asta?
— I-am zis că-mi pare rău. I-am zis că n-am vrut. Dar nu m-a crezut.
(Eu te cred.)
— Pentru că tu ştii cum e. Ei nu ştiu.
Dan nu spuse nimic şi îi transmise un singur gând:
(?)
— Ei nu cred nimic din ce le spun! izbucni ea. E atât de nedrept! N-am ştiut că o să fie băutură la petrecerea aia tâmpită a lui Jennifer şi eu nici n-am gustat! Şi totuşi mama m-a pedepsit! N-am mai avut voie să ies din casă două săptămâni de tot căcatul!
(???)
Nimic. Acum râul era aproape în întregime cenuşiu. Îndrăzni să se uite la ea şi o văzu că îşi studiază pantofii – în ton cu fusta roşie, la care acum îşi asortase şi obrajii.
— Bine, zise ea în cele din urmă, tot fără să ridice ochii la el, dar cu colţurile gurii strâmbate într-un zâmbet plin de ciudă. N-am cum să te păcălesc, nu? Am luat o înghiţitură – una singură – ca să văd şi eu ce gust are. Să înţeleg care-i chestia. Şi cred că m-a mirosit când am venit acasă. Şi mai ştii ceva? Nu-i nicio chestie! Are un gust scârbos!
Dan nu avea niciun comentariu de făcut la asta. Dacă i-ar fi spus că şi lui prima duşcă i se păruse scârboasă, dacă i-ar fi spus că şi lui i se păruse că nu ar fi fost nicio chestie, nimic interesant, Abra ar fi crezut cu siguranţă că nu sunt decât nişte vorbe goale de adult. N-ai cum să faci pe lupul moralist şi să-ţi cerţi copiii pentru că fac aceleaşi greşeli cu ale tale în procesul maturizării. Şi nici nu ai cum să-i înveţi să nu le mai facă.
— Şi pe bune că nu am vrut să sparg farfuriile, şopti ea. A fost un accident. Aşa cum i-am zis. Doar că eram aşa de furioasă.
— Îţi stă în fire să fii furioasă.
Şi-o aducea aminte cum se aplecase deasupra lui Rose Ţilindru când îi începuseră ciclurile. Te doare? o întrebase ea pe creatura aia care semăna cu o femeie (fireşte, cu excepţia colţului îngălbenit din gură). Sper din tot sufletul să te doară. Sper să te doară ca naiba.
— Ai de gând să-mi ţii o predică?
Şi adăugă, cu o nuanţă de dispreţ în glas:
— Ştiu că asta vrea ea să faci.
— Mi s-au terminat predicile, dar ţi-aş spune o poveste pe care o ştiu de la mama. Despre străbunicul tău din partea lui Jack Torrance. Vrei s-o auzi?
Abra ridică din umeri. Hai, spune şi să terminăm odată, zicea gestul acesta.
— Don Torrance nu a fost infirmier ca mine, dar cam tot pe acolo. A fost asistent medical. Spre sfârşitul vieţii ajunsese să se deplaseze cu ajutorul unui baston, pentru că avusese un accident de maşină care i-a făcut praf un picior. Şi într-o seară, la cină, şi-a bătut nevasta cu bastonul ăla. Fără niciun motiv. I-a spart nasul şi i-a crăpat ţeasta. Şi când femeia a căzut de pe scaun, atunci s-a apucat de treabă pe bune. Din câte i-a povestit tata, mama zicea că ar fi omorât-o în bătaie, dacă nu l-ar fi oprit Brett şi Mike – unchii mei. Şi când a venit doctorul, l-a găsit pe străbunicul tău în genunchi pe jos lângă biata femeie, cu trusa de prim-ajutor alături, încercând să o ajute cum putea. Cică ar fi spus că a căzut pe scară. Şi Maia mea – acea Momo pe care tu n-ai apucat s-o cunoşti, Abra – i-a confirmat spusele. La fel şi copiii.
— De ce? şopti ea.
— De frică. Mai târziu, la multă vreme după moartea lui Don, bunicul tău mi-a rupt mie mâna. Şi după aia, în Hotelul Overlook, care era pe locul unde acum e Acoperişul Lumii, bunicul tău aproape că şi-a ucis soţia în bătaie. Nu cu un baston, ci cu o bâtă de crichet, dar, în fond, cam tot aia a fost.
— Pricep unde baţi.
— Mulţi ani după aceea, într-un bar din St Petersburg, Florida…
— Încetează! Ţi-am zis că pricep!
— … l-am lăsat lat pe unul pe care l-am bătut cu un tac de biliard doar pentru că a râs atunci când îmi frecam tacul de biliard cu cretă. Şi după