ştrengăria asta, fiul lui Jack şi nepotul lui Don a petrecut treizeci de zile îmbrăcat în combinezon portocaliu de puşcăriaş, adunând gunoaiele de pe lângă Autostrada 41.

Abra începu să plângă şi se întoarse cu spatele la el.

— Mersi frumos, Unchiule Dan. Mersi frumos că mi-ai stricat…

O imagine îi năvăli în cap, acoperind râul: un tort aniversar făcut scrum şi fumegând. În alte împrejurări, imaginea ar fi fost amuzantă. Dar nu şi acum.

O cuprinse uşor de umeri şi o întoarse cu faţa la el.

— Nu e nimic de priceput. Nu bat nicăieri. Nu-i vorba despre nimic altceva decât despre familia noastră. Şi, aşa cum zicea nemuritorul Elvis Presley, al tău e copilul, tu să-l legeni.

— Nu înţeleg.

— S-ar putea să te apuci de scris poezii într-o bună zi, aşa cum a făcut Concetta. Sau să dai brânci altcuiva doar cu puterea minţii.

— N-aş fi făcut una ca asta… dar Rose chiar a meritat-o, murmură Abra, ridicându-şi obrajii uzi către el.

— Nu te contrazic.

— În cazul ăsta, de ce visez mereu cum a fost atunci? De ce îmi doresc să nu se fi întâmplat? Ne-ar fi omorât pe toţi. Aşadar de ce îmi pare rău?

— Ce-ţi doreşti să nu se fi întâmplat? Omorul sau bucuria pe care ai simţit-o?

Abra lăsă capul în jos. Dan şi-ar fi dorit să o ia în braţe, dar se stăpâni.

— Nu-ţi fac morală şi nu-ţi ţin nicio predică. Îţi demonstrez că este doar chemarea sângelui. Este vorba de impulsurile stupide ale oamenilor treji. Iar tu ai făcut asta într-o perioadă a vieţii când nici nu ai cum să fii altfel decât complet trează. Şi îţi este greu. Te înţeleg foarte bine. Tuturor adolescenţilor le este greu, dar majoritatea nici nu au talentele tale. Armele tale.

— Ce să fac? Ce pot să fac? Sunt momente când mă înfurii atât de tare… şi nu doar pe mama, ci şi pe profesori… pe copiii de la şcoală care îşi imaginează că ar fi cei mai tari căcaţi din lumea asta… pe ăia care râd de tine dacă nu eşti bun la sport, ori te-ai îmbrăcat aiurea, ori… chestii de-astea…

Dan îşi aduse aminte de sfatul primit mai de mult de la Casey Kingsley.

— Du-te la groapa de gunoi.

— Ce? se holbă fata la el.

Iar Dan îi trimise o imagine: Abra folosindu-şi forţa extraordinară – care, oricât de incredibil ar fi sunat, nu atinsese încă apogeul – ca să răstoarne frigidere vechi, să spargă televizoare stricate, să calce în picioare maşini de spălat vase, în vreme ce pe deasupra ei se învălmăşeau speriaţi pescăruşii de gunoi.

Acum o umflă râsul.

— Şi o să mă ajute?

— Mai bine spargi toate lucrurile alea decât farfuriile vechi ale mamei tale.

Îşi lăsă capul pe umeri şi îi aruncă o privire veselă. Erau din nou prieteni. Minunat.

— Dar farfuriile alea erau na-soaaale.

— Ai să încerci să faci ce ţi-am spus?

— Da.

Şi din atitudinea ei Dan îşi putu da seama că de-abia aşteaptă.

— Încă ceva.

Abra redeveni serioasă.

— Nu trebuie însă să exagerezi şi să te faci preş în faţa oricui.

— Am să ţin minte.

— Bine. Şi mai ţine minte cât de periculoasă poate să fie furia. Ai grijă să…

Şi atunci începu să îi sune mobilul.

— Ar trebui să răspunzi.

Dan ridică din sprâncene.

— Ştii cine e?

— Nu, dar cred că-i important.

Scoase telefonul din buzunar şi citi numele de pe ecran. CĂMINUL RIVINGTON.

— Alo?

— Claudette Albertson la telefon, Danny. Poţi să vii acum?

Trecu repede în revistă numele de pacienţi notate pe tabla din camera lui.

— Cine? Amanda Ricker? Sau Jeff Kellogg?

Niciunul dintre aceştia.

— Dacă poţi, cred că ar fi bine să vii imediat, îi zise Claudette. Câtă vreme mai e conştient.

Ezită puţin, apoi adăugă:

— Tot întreabă de tine.

— Vin acum. Deşi, dacă-i atât de rău cum spui, probabil că o să moară până ajung eu acolo.

Dan închise telefonul.

— Trebuie să plec, scumpo.

— Chiar dacă nu îţi este prieten. Chiar dacă nici măcar nu îl placi. Abra părea dusă pe gânduri.

— Chiar dacă.

— Cum îl cheamă? N-am înţeles.

(Fred Carling)

Îi trimise gândul, apoi o îmbrăţişă strâns-strâns-strâns. Iar Abra făcu la fel.

— Să ştii că am să încerc, îi zise ea. Cât pot eu de tare.

— Ştiu. Ştiu că ai s-o faci. Uite ce mai vreau să-ţi spun, Abra, te iubesc foarte, foarte mult.

Iar ea răspunse:

— Mă bucur.

3

Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, când ajunse la azil, o găsi pe Claudette aşteptându-l în oficiul asistentelor. Iar el îi puse întrebările pe care le mai pusese de zeci de ori înainte:

— Mai trăieşte?

— Vag.

— Conştient?

— Când şi când.

— Azzie?

— A stat puţin cu el, dar a şters-o când a intrat domnul doctor Emerson. Acum Emerson a plecat; s-a dus să vadă cum se simte Amanda Ricker. Şi Azzie a intrat înapoi imediat.

— Şi nu-l putem transporta la spital?

— Nu. Nu încă. A avut loc un accident în lanţ cu patru maşini pe şoseaua 119, chiar la intrarea în Castle Rock. O mulţime de răniţi în stare gravă. Patru ambulanţe au plecat deja într-acolo, plus un elicopter de la LifeFlight. Unii ar mai putea fi salvaţi dacă ajung repede la spital. În vreme ce Fred…

Şi nu mai continuă, ci se mulţumi să ridice din umeri.

— Ce s-a întâmplat?

— Îl ştii pe Fred – dependent de alimentele nesănătoase. McDonald’s e a doua lui casă. Uneori se uită după maşini când traversează în goană Cranmore Avenue ca să-şi mai ia vreun hamburger, alteori nu se uită, că-şi închipuie că oamenii o să oprească să-l lase pe el să treacă.

Şi femeia strâmbă din nas şi scoase limba, aidoma unui copil care a primit de mâncare ceva ce nu-i place. Varză de Bruxelles, de pildă.

— Cât tupeu!

Dan cunoştea obiceiurile lui Fred şi îi cunoştea şi tupeul.

— S-a dus să-şi ia cheeseburgerul de cină, continuă Claudette. Poliţiştii au dus-o la închisoare pe aia care l-a lovit – individa era atât de beată că nu se mai putea ţine pe picioare, aşa am auzit. Şi l-au adus pe Fred aici. Are faţa făcută terci, pieptul şi pelvisul îi sunt strivite, un picior e aproape retezat. Dacă n-ar fi fost Emerson de gardă, ar fi murit imediat. I-am dat primul ajutor, am oprit hemoragia, dar chiar dacă ar fi fost în stare mai bună… ceea