Ridică iar din umeri.

— Emerson zice că vor trimite o ambulanţă şi la noi, de îndată ce se termină cu tragedia de la Castle Rock, dar n-are cum să mai reziste până atunci. Domnul doctor Emerson nu-şi asumă diagnosticul ăsta, însă eu îl cred pe Azreel. Ar fi bine să te duci la el, dacă tot ai venit… Ştiu că ţi-a fost antipatic…

Dan îşi aduse aminte de urmele de degete lăsate de infirmier pe braţele bietului Charlie Hayes. Nasol de el – asta spusese Carling când Dan îl anunţase că bătrânul se stinsese. Drăguţul de Fred, cum mai obişnuia el să stea tolănit în scaunul preferat, molfăind Junior Mints. Da’ de-asta sunt aici, nu?

Şi acum Fred era în camera în care murise Charlie Hayes. Viaţa este o roată şi se întoarce mereu de unde a plecat.

Deşi uşa de la apartamentul Alan Shepard era întredeschisă, Dan tot ciocăni în ea. Aşa era politicos, aşa se obişnuise să facă. Horcăitul respiraţiei lui Fred Carling putea fi auzit de pe coridor, dar nu părea să-l deranjeze pe Azzie, care se făcuse covrig la piciorul patului. Carling era întins pe un aşternut din muşama, acoperit doar cu boxerii pătaţi şi un pogon de bandaje, majoritatea deja îmbibate de sânge. Era complet desfigurat, iar trupul părea a-i fi fost răsucit în trei direcţii diferite.

— Fred? Sunt Dan Torrance? Mă auzi?

Unicul ochi rămas se deschise. Horcăielile urcară o octavă. Se auzi un soi de scârţâit care probabil că însemna da.

Dan se duse la baie, udă un prosop cu apă caldă, apoi îl stoarse bine: gesturi făcute de nenumărate ori înainte. Când reveni lângă patul lui Carling, Azzie se ridică, se întinse cu mişcarea aceea voluptoasă, cu spatele curbat, de care doar mâţele sunt capabile, şi sări jos. Ieşi imediat din cameră ca să-şi reia patrularea pe coridor, începuse să şchiopăteze uşor. Era un motan foarte bătrân.

Dan se aşeză pe marginea patului şi începu să şteargă delicat cu prosopul ud acea parte a feţei lui Carling care mai era relativ întreagă.

— Cât de tare te doare?

Din nou scârţâitul. Pentru că mâna stângă a lui Carling era acum o încurcătură de degete rupte şi răsucite, Dan îl apucă de cea dreaptă.

— Nu trebuie să vorbeşti tare. Spune-mi.

(Nu chiar atât de tare.)

Dan dădu mulţumit din cap.

— Bine. Asta e bine.

(Da’ mi-e aşa de frică.)

— Nu ai de ce să-ţi fie.

Îl văzu pe Fred, la şase ani, scăldându-se în apele râului Saco împreună cu fratele lui; Fred, mereu trăgându-şi în sus chiloţii de baie pentru că-i erau atât de largi, primiţi de pomană, ca mai toate lucrurile lui. Îl văzu la cincisprezece ani, sărutând o fată la cinematograful în aer liber din Bridgton, adulmecându-i parfumul atunci când îi cuprinde sânul în palmă şi dorindu-şi ca noaptea aceea să nu se mai sfârşească niciodată. Îl văzu la douăzeci şi cinci, alături de prietenii lui bikeri din clubul Road Saints, călărind o motocicletă Harley FXB, modelul Sturgis, pe drumul spre Plaja Hampton – şi motocicleta e super şi el e plin de amfetamină şi vin roşu şi ziua e trăsnet şi toată lumea se uită la ei cum trec într-o caravană lungă şi strălucitoare, cu zgomot asurzitor de să-ne-pupaţi-exact-în-cur-dacă-nu-vă-place şi viaţa e frumoasă ca un carnaval cu focuri de artificii. Şi mai vede apartamentul unde locuieşte – locuia – Carling, cu căţelul pe care îl cheamă Brownie. Şi Brownie nu e cine ştie ce rasă, ci doar o corcitură, dar e foarte isteţ. Uneori sare pe genunchii infirmierului şi se uită la televizor împreună. Brownie îl îngrijorează acum pe Fred, pentru că îl aşteaptă să vină acasă şi să-l scoată la plimbare şi să-i umple castronul cu Gravy Train.

— Nu-ţi face griji în privinţa lui Brownie, îi zise Dan. Cunosc o fată care va fi fericită să-l ia la ea. Nepoata mea e fata asta şi astăzi e ziua ei.

Carling se uită la el cu unicul ochi în vagă stare de funcţionare. Horcăitul respiraţiei devenise foarte puternic – semăna cu zgomotul scos de un motor înecat cu mizerie.

(Poţi să mă ajuţi? Te rog, doctore, vrei să mă ajuţi?)

Da. Putea şi voia să îl ajute. Aceasta era menirea lui, pentru asta exista pe lume. Se aşternuse tăcerea în Căminul Rivington. O tăcere foarte, foarte adâncă. De undeva din apropiere se deschise o uşă. Ajunseseră la hotar. Fred Carling se uită la el întrebând ce. Întrebând cum. Şi era atât de simplu.

— Nu trebuie decât să dormi.

(Nu mă lăsa singur.)

— Nu te las, spuse Dan. Sunt chiar aici. Stau cu tine până vei adormi.

Acum îi cuprinse mâna lui Carling în mâinile lui. Şi îi surâse.

— Până vei adormi, repetă el.

1 mai 2011 – 17 iulie 2012

Prima carte pe care am publicat-o la editura Scribner a fost O mână de oase, în 1998. Doritor să fac pe plac noilor mei parteneri, am acceptat să plec într-un turneu de promovare a cărţii. În cadrul uneia din sesiunile de autografe, am fost întrebat de un individ: „Mai ştii ceva de puştiul ăla din Shining?”

Întrebarea aceasta mi-o pusesem şi eu adesea, însoţită de o alta: Ce s-ar fi întâmplat cu chinuitul tată al lui Danny dacă ar fi descoperit la vreme Alcoolicii Anonimi, în loc să încerce să se vindece cu ceea ce în limbaj AA se numeşte „abstinenţa izolată”?

La fel ca în cazul romanului Sub dom şi JFK, ideea aceasta nu mi-a ieşit niciodată din minte. Din când în când – fie atunci când eram la duş, sau mă uitam la televizor, sau făceam un drum mai lung pe autostradă – mă pomeneam încercând să calculez vârsta actuală a lui Danny Torrance şi întrebându-mă pe unde o mai fi. Ca să nu mai amintesc şi de mama lui, alt om esenţialmente bun, distrusă şi ea de Jack Torrance. În limbaj de specialitate, Wendy şi