Danny se numeau co-dependenţi – persoane legate de un membru dependent al familiei prin legături de dragoste ori de responsabilitate. În decursul anului 2009, unul din prietenii mei alcoolici pocăiţi mi-a spus o vorbă de duh ce sună cam aşa: „Atunci când un co-dependent se îneacă, prin faţa ochilor îi trece viaţa altcuiva.” Să vă zic sincer, nu m-a pufnit râsul, pentru că respectiva cugetare mi s-a părut prea adevărată pentru a fi amuzantă. Şi cred că atunci a fost momentul în care scrierea romanului Doctor Sleep a devenit inevitabilă. Trebuia să ştiu ce s-a întâmplat.

Am început să lucrez frământat de emoţie şi îngrijorare? Păi, cum altfel? Shining este una dintre cărţile menţionate întotdeauna (împreună cu Salem’s Lot, Cimitirul animalelor şi Oraşul bântuit) atunci când oamenii încearcă să determine care anume este cea mai înfricoşătoare din scrierile mele. Ca să nu mai vorbesc despre filmul lui Stanley Kubrick, pe care foarte multă lume pare să şi-l amintească şi să-l considere – din motive care mie, evident, îmi scapă – drept unul din cele mai înspăimântătoare filme realizate vreodată. (Dacă aţi văzut filmul, însă nu aţi citit romanul, atunci poate ar fi bine să ştii că Doctor Sleep este continuarea cărţii, care, după părerea mea, reprezintă Adevărata Cronică a Familiei Torrance.)

Îmi place să cred că nu mi-am pierdut încă îndemânarea la scris, dar ştiu bine că nimic nu se poate ridica la înălţimea unei spaime straşnice, şi când zic „nimic”, exact asta vreau să spun: absolut nimic. Mai ales atunci când spaima respectivă este servită unei persoane tinere şi impresionabile. Psycho, al lui Alfred Hitchcock, s-a bucurat de cel puţin o continuare de excepţie (Psycho IV, în regia lui Mick Garris, cu Anthony Perkins revenind în rolul lui Norman Bates), dar cei care au văzut continuarea respectivă – şi cei care nu au văzut-o – vor scutura din cap, spunând nu, nu, nu-i nici pe departe la fel de bună ca originalul. Îşi amintesc de Janet Leigh şi niciun fel de continuare ori remake nu poate întrece scena când perdeaua duşului este trasă, iar cuţitul începe să-şi facă treaba.

Plus că oamenii se mai schimbă. Iar cel care a scris Doctor Sleep este mult diferit de alcoolicul bine intenţionat care a scris Shining, deşi amândoi rămân motivaţi de aceeaşi ambiţie: să scrie o poveste cu adevărat excepţională. M-am bucurat de reîntâlnirea cu Danny Torrance şi de aventurile lui la care am fost părtaş. Sper că şi tu te-ai bucurat. Şi, dacă aşa stau lucrurile, Statornic Cititor al meu, însemnă că totul este cum nu se poate mai bine.

Înainte de a ne despărţi, lasă-mă, te rog, să mulţumesc celor care m-au ajutat să-ţi aduc această bucurie, de acord?

Nan Graham mi-a editat cartea. Cu foarte mare grijă. Mulţumesc, Nan.

Chuck Verrill, agentul meu, mi-a vândut cartea. Ceea ce, fireşte, este extrem de important, dar a şi răspuns la telefon în locul meu şi m-a îndopat cu sirop calmant. Iar lucrurile acestea sunt indispensabile.

Russ Dorr s-a ocupat de documentare, dar dacă sesizezi ceva în neregulă, să ştii că eu sunt de vină pentru că nu am înţeles cum trebuie ce mi s-a explicat. Russ este un asistent medical nemaipomenit de bun, dar mai este şi un monstru al Nordului plin de inspiraţie şi voie bună.

Chris Lotts mi-a dat meditaţii de italiană atunci când am avut nevoie. Să trăieşti, Chris.

Rocky Wood a fost omul meu bun la toate în ceea ce priveşte romanul Shining, furnizându-mi nume sau date pe care ori le uitasem, ori mi le aminteam aiurea. Tot el mi-a oferit tone de informaţii despre toate tipurile de rulote care există sub soare (cea mai tare era EarthCruiser-ul lui Rose). Rock îmi cunoaşte cărţile mai bine decât le cunosc eu însumi. Caută-l cândva pe net. Ai să rămâi uimit.

Fiul meu Owen mi-a citit manuscrisul şi mi-a sugerat modificări importante. Cel mai mult a insistat să-l descriu pe Dan cum ajunge la ceea ce alcoolicii numesc „limita de jos” a existenţei sale.

Şi soţia mea a citit Doctor Sleep şi m-a ajutat să o fac mai bună. Te iubesc, Tabitha.

Vă mulţumesc şi vouă, fete şi băieţi, care îmi citiţi cărţile. Zile lungi şi nopţi senine vă doresc.

Aş dori să închei cu un sfat: atunci când vă aflaţi la drum, pe autostrăzile şi şoselele Americii, fiţi cu băgare de seamă la rulotele acelea uriaşe – Winnebago-uri şi Boundere şi alte mărci.

N-aveţi de unde să ştiţi cine este înăuntru. Sau ce.

Bangor, Maine

 

{1} Preşedintele Jimmy Carter (n.tr.).

{2} Pălărie de fetru creată la începutul secolului XX (n.tr.).

{3} Ronald Reagan (n.tr.).

{4} Personaj din serialul american „The Waltons” („Familia Walton”), difuzat în anii şaptezeci (n.tr.).

{5} În original The Incredible Shrinking Man, titlul unui film SF din 1957, ecranizare a romanului lui Richard Matheson (n.tr.).

{6} Bill Clinton (n.tr.).

{7} George W. Bush (n.tr.).

{8} Locuitori din Brobdingnag, ţară din Călătoriile lui Guliver, unde absolut tot era de dimensiuni colosale (n.tr.).

{9} 30 iunie (n.tr.).

{10} Prima zi de luni din septembrie (n tr.).

{11} KC and the Sunshine Band – grup de muzică funk, R&B şi disco (n.tr.).

{12} În original Queen Bitch, aluzie la titlul unui cântec al lui David Bowie (n.tr.).

{13} Masca Morţii Roşii (n.tr.).

{14} Versuri din cântecul YMCA al