Aproape toată luna august, am petrecut-o la Tăsch, un mic sat de lângă Zermatt, unde se aflau Alice şi Roger Godel. Eram instalaţi într-un han modest, aproape fără vecini. Nu făceam altceva decât să ne plimbăm şi să citim. Apoi, pe neaşteptate, am „văzut” începutul unei nuvele şi m-am apucat să scriu. Cu atâta poftă şi ardoare, încât umpleam între douăsprezece şi cincisprezece pagini pe zi; uneori, aproape ilizibile, aşa că eram nevoit să le descifrez şi să le transcriu chiar în acea noapte. Când, la sfârşitul lunii, ne-am întors la Ascona ca să asistăm la conferinţele „Eranos”, manuscrisul trecuse de o sută de pagini. Începusem Pe strada Mântideasa ca o lungă nuvelă, dar, pe măsură ce scriam, descopeream noi episoade şi nebănuite implicaţii. Christinel a citit manuscrisul cu entuziasm, dar şi cu nerăbdare; i-am făgăduit că-l voi încheia îndată ce ne vom întoarce la Val d'Or. Am încercat, şi de mai multe ori, dar mi-am dat seama că „nu merge”. Am reluat povestirea vara următoare, fără succes. De atunci, am purtat cu mine manuscrisul timp de doisprezece ani. Am mai scris proze literare, dar n-am putut încheia Pe strada Mântu-leasa decât într-o săptămână, neobişnuit de grea (cursuri, vizite, conferinţe), din noiembrie 19679.

  Tipărită în 1968, a fost tradusă în limba germană de Edith Silbermann

  51 tipărită de Suhrkamp Verlag în 1972. Auf der Mantuleasa Strasse a avut destul succes; ceea ce a hotărât editorul, Siegfried Unseld, să traducă o bună

  Parte din scrierile mele literare. Un detaliu semnificativ: la apariţia versiunii „anceze – Le vieil liomme et Vofficier (Gallimard, 1977) – Marcel Brion a orbit cu entuziasm la televiziune, şi cartea, epuizată în dteva zile, a fost de „? Retipărită de mai multe ori. A fost, de altfel, primul meu „succes litear în Franţa; şi, deocamdată, singurul.

  1NUF11 VIIA

  Foret interdite a apărut la începutul toamnei şi, în afară de un foileton al lui R. Lalou în „Les Nouvelles litteraires” şi alte câteva recenzii, romanul a trecut neobservat. A dispărut repede din librării şi n-a fost retipărit decât după vreo cincisprezece ani. Prietenii şi unii cititori au încercat să explice cauzele eşecului: prea multe pagini (640), litera prea măruntă („De ce n-aţi tipărit-o în două volume?”, îmi scria, tristă, aproape indignată, „o admiratoare”); prea multe personaje cu nume anevoie de reţinut; îndeosebi începutul e greu de urmărit. Dimpotrivă, câţiva critici literari mi-au mărturisit, verbal, cu dezamăgire, că „este totuşi un roman-roman, ceea ce, astăzi, vedeţi.”10

  Cum am mărturisit-o de mai multe ori, acest eşec nu m-a deprimat. Avusesem „succes şi popularitate” în tinereţe cu primele mele romane şi, într-un anumit fel, îmi era de ajuns. Dar această a doua „verificare” m-a împăcat cu hotărârea luată: de aici înainte, voi scrie numai pentru noi doi şi pentru câţiva prieteni români.

  Pe de altă parte, anul 1956 se anunţa mai rodnic şi mai bogat în surprize ca niciodată. În ianuarie, am ţinut conferinţe la Universitatea din Munchen şi la Institutul de Filosofie al lui E. Grassi; la Universitatea din Frankfurt, invitat de Ad. E. Jensen, şi la Universitatea din Marburg, invitat de E. Benz. Am cunoscut cu acest prilej mulţi scriitori şi filosofi germani, printre alţii pe Adorno, intrigat de interesul meu pentru gândirea mitică.

  Îndată după întoarcerea la Val d'Or, am început lucrul la Das Heilige und das Profaiw. Utilizând, după sugestia lui Grassi, multe exemple din Trăite dliistoire des religions, am reuşit să termin manuscrisul în mai. Nu bănuiam atunci că această cărţulie, tradusă în douăsprezece limbi, va deveni best-seller în Europa, S. U. A. şi Japonia; că, mai ales, va fi folosită ca manual atât în colegii şi universităţi, cât şi în seminarii.

  Între timp, Universitatea din Chicago mă anunţase că voi obţine sigur viza de intrare, dat fiind că fusesem numit visa'

  10 Am notat în bună parte (cf. Fmgments d'un Journal, I, pp- 244-246 (vezi şi ediţia românească, Jurnal, I, Editura Humanitas, 1993, pp. 283-283 n. ed.) câteva din observaţiile pe care le-am făcut mai târziu în legătura cu ret interdite.

  Ing professor pentru anul şcolar 1956-57. După moartea lui Joachim Wach, catedra de istoria religiilor rămăsese neocupată. Mi se ceruse, de asemenea, titlul conferinţelor Haskell şi subiectele pe care le voi prezenta în trimestrele de iarnă şi de primăvară 1957. Am ales pentru „Haskell Lectures” Pat-terns of Initiation. În ceea ce priveşte cursurile, am sugerat: „Filosofia şi tehnicile yoga” şi, pentru ultimul trimestru, „Şamanismul în Asia şi America”. Subiectele erau destul de vaste şi complexe, dar îmi spuneam că le voi dezvolta ţinând seama de interesele şi pregătirea studenţilor.

  Pentru că Olga insistase să particip la „Eranos”, am căutat o temă care-mi era familiară: La vertu a-eatrice du rnytlie. Ştiam că pregătirea textului nu-mi va cere prea mult timp. Trebuia să-mi concentrez toată energia în redactarea celor şase conferinţe despre iniţiere. M-am apucat de scris la începutul verii, apoi ne-am instalat la Ascona pentru două luni. „Casa Gabri-ella” mi-a fost şi de data aceasta de mare ajutor. În plus, prietenii noştri Christian şi Marie-Louise Dehollain îşi petreceau de câţiva ani vacanţele într-o vilă vecină. Către seară, înotam împreună în lac, apoi urcam pe terasa lor şi rămâneam mult timp de vorbă.

  După ce Christinel a terminat dactilografierea primelor patru conferinţe, le-am trimis excelentului traducător Willard Trask, care tradusese deja Le Mythe de Veternel retour şi Le Yoga, şi avea să traducă, până la moartea lui, în 1980, aproape toate cărţile mele de istoria religiilor. Lucram încă la a cincea conferinţă, când ne-am întors la Val d'Or. Dar n-am izbutit s-o termin.

  Împreună cu Mamy, ne-am îmbarcat, la 17 septembrie 1956, pe transatlanticul „île-de-France”. După o săptămână petrecută la New York, în apartamentul lui Ionel şi Lisette Perlea, arn luat, pentru întâia oară, pe atunci încă celebrul pullman ivagon-Ht american şi am coborât într-o gară din Chicago în dimineaţa de 1 octombrie.

  Ne bucurase mult descoperirea New York-ului, dar nici eu, nici Christinel nu îndrăzneam să