ne mărturisim aprehensiunea cu care am privit în jurul nostru, pe peronul unei gări aproape pustii. Simţeam deja că ne aflăm într-un alt fel de oraş. ^â prieteni, fără rude, fără cunoştinţe. Ne mângâia doar certitudinea că în cel mult şapte-opt luni vom regăsi Parisul şi rudele şi prietenii. Nu ne puteam închipui că, numit profesor titular şi şeful Departamentului de istoria Religiilor la Universitatea din Chicago, vom rămâne douăzeci şi şapte de ani în acest faimos, enigmatic, fascinant „Oraş al vânturilor” („WindyCity”).

  PARTEA A ŞASEA

  Recoltele solstiţiului

  ÎNCEP SĂ DESCOPĂR AMERICA.

  I

  Chicago, 10 decembrie 1984. De un sfert de ceas, stau în dreptul ferestrei şi privesc în gol, fără să înţeleg de ce. M-am ridicat de la birou, crezând că începuse să ningă. Apoi nu m-am putut depărta de fereastră, deşi nu mai zărisem de mult nici un fulg de zăpadă.

  Ieri seară, la Palmer House, într-o sală transformată în restaurant, arhiplină (mi s-a spus, peste opt sute de invitaţi), „American Association of Religions Studies” a celebrat 75 de ani de la fondare. Discursuri, evocări, aplauze. Iar, la sfârşit, sărbătorirea mea: o scurtă conferinţă a lui Charles Long (trebuia să vorbească Joe Kitagawa, dar este încă suferind), admirabila compoziţie a lui Frank Burch Brown, Ritual Coinpass (cvartet de coarde şi pian), executată de cinci tineri profesori universitari, şi darul Academiei: o sculptură, Eliade, executată şi oferită de Isamu Noguchi. Era pentru întâia oară că AAR îl omagia pe „cel mai ilustru” (şi probabil, precizez eu, cel mai bătrân) dintre specialişti în religious studies.

  Adineauri, visând cu privirile pierdute pe fereastră, îmi aminteam de foarte multe lucruri – întâlniri, oameni, întâm-plări fără nici o legătură între ele. Dar, la răstimpuri din ce în ce mai scurte, revenea aceeaşi întrebare: voi reuşi să scriu Autobiografia până la „sărbătorirea” de ieri seară, 9 decembrie 1984? Am întrerupt redactarea Autobiografiei astă-vară, la Pa-ns. Ultimul capitol se încheia în dimineaţa descinderii noas-„e la Chicago. De atunci, n-am mai avut timp – nici chef – S5 reiau manuscrisul. Oboseală, agravată de consecinţele injecţiilor săptămânale cu aur coloidal. Scriu greu, cu mare efort, Pentru că încheietura de la mâna dreaptă, din nou inflamată, abla îmi îngăduie să ţin tocul în mână. Iar de câteva luni sufăr Şi de o tendonită la glezna dreaptă şi merg sprijinindu-mă de baston. Şi am atâtea de făcut: în primul rând, clasarea materialelor documentare (manuscrise, Jurnalul, caietele de note, corespondenţa); ce voi dărui „Colecţiei particulare” a Bibliotecii Universităţii, ce voi trimite la Paris.

  Parcă încep să înţeleg de ce priveam, adineauri, atât de emoţionat pe fereastră. Chiar în faţa mea, la câţiva metri, coboară scara de lemn a casei în care am locuit în primul an, din octombrie 1956 până în mai 1957, iar, alături, privirile mi se opresc la ultimul etaj (al doilea), pe terasa apartamentului nostru, pe care l-am închiriat cu vreo douăzeci de ani în urmă. Mi se pare că am ghicit just: am înţeles de ce mă fascinau aceste două case vecine, cu scările de lemn vopsite în roşu sângeriu, coborând în aceeaşi grădină, până mai acum câţiva ani aproape complet adumbrită de ramurile bătrânilor arbori; într-un anumit fel, reprezintă începutul şi sfârşitul şederii noastre în Chicago. Căci în cinci-şase luni, vom părăsi apartamentul din 5711 Woodlawn Avenue, şi ne vom stabili definitiv (după douăzeci şi şapte de ani), la Paris.

  Am auzit bătăi în uşă. De obicei, nu răspund decât când aştept pe cineva. Dar astăzi m-am grăbit să deschid. Cu prilejul Congresului AAR (de data asta, mi s-a spus, participau vreo 7000 de membri), veniseră şi mulţi din foştii mei studenţi, majoritatea profesori de istoria religiilor la universităţile din S. U. A. şi Canada. Şi, într-adevăr, au trecut să mă vadă aproape o duzină.

  Ca de obicei, înainte ca să se aşeze, priveau cu emoţie rafturile bibliotecii şi scaunele încărcate cu dosare, reviste şi cărţi; îşi aminteau de tinereţea lor, de după-amiezele de lucru, cu zece-cincisprezece sau douăzeci de ani în urmă, când veneau să mă consulte sau să discutăm probleme în legătură cu tezele de doctorat pe care le pregăteau. De unul din ei tocmai aflasem că devenise de curând bunic.

  Dar, de data aceasta, pe coridor se afla colegul şi vecinul meu. Îşi are biroul chiar în faţă şi, ca de obicei, lăsase uşa deschisă. Venise să mă felicite pentru „marea onoare”. As-cultându-l, priveam pe fereastra care se deschidea spre strada 57, şi m-am trezit zâmbind: de cealaltă parte a străzii, se zărea aşa-numita „Coach House”, căsuţa atât de pitorească în care locuisem în anii 1959-61. Mi-am dat deodată seama că, în u1' timii douăzeci şi şapte de ani, petrecusem o bună parte din viaţa noastră la Chicago într-un perimetru de cel mult 100 de metri pătraţi.

  În acea dimineaţă de 1 octombrie 1956, taxiul ne-a lăsat la Clubul Universităţii, Quadrangle Club, unde ni se rezervaseră două mari camere comunicante. După dejun, Joseph Kitaga-wa, pe care îl întâlnisem deja la Ascona, şi soţia lui, Evelyn, au venit să ne ia cu maşina ca să vizităm centrul oraşului, the Loop. Ne-a impresionat măreţia sălbatică a Lacului Michigan, pe ţărmul căruia se construise şoseaua. Nu i se vedeau marginile, iar culoarea vânătă şi talazurile ne-au amintit de Marea Neagră. Din campus până în centru, erau vreo 15 kilometri. Dar, am aflat, Chicago se întindea şi spre sud, unde se afla Universitatea, şi spre nord. Noroc că trenul trecea aproape de campus şi gara terminală era chiar în Loop. Pe seară, Kita-gawa ne-a invitat la un restaurant chinezesc. Am găsit, cu emoţie, „stilul” pe care-l cunoscusem cu douăzeci şi cinci de ani înainte în China Toivn din Calcutta, atât de diferit de cel al restaurantelor chinezeşti din Paris.

  În noaptea aceea, deşi obosiţi, am adormit anevoie. Auzeam şuierând vântul: uneori, rafalele erau atât de puternice, încât ne era teamă să nu smucească ferestrele din ţâţâni. Mai târ-ziu am aflat că Chicago fusese poreclit „The Windy City”.

  A doua zi, însoţit de