Joseph Kitagawa, prima vizită la Divinity School. Traversăm University Avenue pe sub arborii înalţi şi falnici: frunzele abia începuseră să îngălbenească. Joe îmi arătă clădirea faimosului Institut Oriental; trecem printre cele două terenuri de tenis şi ne întâmpină alţi arbori, parcă şi mai frumoşi, în spatele cărora se înălţau clădirile diverselor facultăţi şi laboratoare. Pătrundem în Swift Hali (purta numele milionarului care acoperise cheltuielile de construcţie ale clădirii). În biroul lui, mă aştepta, zâmbind afectuos, decanul, Jerry Brauer. Neaşteptat de tânăr; nu părea să aibă mai mult de 32-33 de ani. După ce mă prezintă lui Weaver, Dean of btudents, mă conduce împreună cu Joe Kitagawa în marea sală de conferinţe unde îmi voi ţine „Haskell Lectures”. În Ce'e din urmă, cu ascensorul la etajul III; vizităm sala de lectură a bibliotecii, apoi intrăm în biroul secretarelor, unde de-Canul mă prezintă întregului personal şi câtorva colegi, prinRECULIbLh tre alţii istoricul teologiilor creştine, Jaroslav Pelikan, şi Ro-bert Grant, specialistul în gnosticism şi patristică K

  Dejunul l-am luat, invitaţi de decan, la Qnadrangle Club. Apoi, m-am retras cu Christinel în camera noastră. Eram amân-doi obosiţi, iar Christinel destul de deprimată; deşi învăţase englezeşte şi citea curent, nu înţelegea întotdeauna ce i se spune, iar interlocutorii nu înţelegeau puţinele fraze pe care îndrăznea să le pronunţe, pentru că (mi s-a explicat mai târziu) avea un „accent franco-britanic”. Ne încurajam unul pe altul; cele opt luni de curs vor trece repede. Salariul (1000 de dolari pe lună) ne va îngădui să înapoiem suma pe care ne-o împrumutase Ionel Perlea pentru cheltuielile de drum şi de instalare. Speram, de asemenea, că vom putea economisi destul ca să putem trăi un an la Val d'Or.

  În câteva zile, ni s-a găsit un mic. Apartament într-una din casele aparţinând facultăţii, mai precis Institutul Unitarian de Teologie (Meadviile2). Era un apartament destul de modest: o mică odaie de lucru, un dormitor, baie şi bucătărie. Ferestrele dădeau spre grădina din spatele casei, iar din pridvorul de lemn coboram de-a dreptul sub arbori. Masa de scris era măruntă şi nesigură; din fericire, nu o foloseam decât nopţile, în timpul zilei, lucram într-un spaţios „office” pe care facultatea mi-l găsise la Meadville.

  Am ţinut cele şase conferinţe în Swift Commons. Au asistat o bună parte din colegii mei, dar şi câţiva profesori de la alte facultăţi, care cunoşteau TJie Myth of the Eterizai Return şi chiar unele cărţi netraduse în englezeşte. Nu-mi dădeam seama că pronunţia mea (pe care lunile petrecute la Londra şi Oxford, în 1940^11, nu izbutiseră să o corecteze) îngreuna înţelegerea unui text destul de dificil în el însuşi3. Sala, neîncăpătoare la început, era numai pe trei sferturi plină la ul-

  1 Alături de Christinel, i-am cunoscut pe toţi profesorii, împreună cu soţiile lor, la tradiţionalul banchet al facultăţii, care a avut loc câteva zile în urmă.

  2 Federal Theohgical Faculty, de curând înfiinţată, cuprindea Facultatea de Teologie (Divinity School) a Universităţii şi încă trei instituţii: Chicago Thedog-ical Seminary, Meadville School (unitariană) şi Disciples ofChrist.

  3 Citam, bunăoară, zeci de nume exotice, de la triburile şi divinităpK australiene, africane sau sud-americane, până în pantheonul şi terminologi specifice religiilor orientale şi elenistice.

  Timele două conferinţe. Am înţeles mai târziu că printre alte obstacole se număra şi „accentul francez”, cu care pronunţam numele zeităţilor familiare (Isis şi Osiris, bunăoară, şi, cu rare excepţii, întregul pantheon greco-latin). Întrebând-o în ce proporţii a putut urmări conferinţele, una din cele mai bune studente mi-a răspuns: cam 50%. Ar fi trebuit să-mi dau seama de la început de importanţa acestor – aparent -„mărunţişuri fonetice”; ar fi trebuit mai ales, să rog pe un student sănii citească, în prealabil, cu glas tare, textul conferinţelor şi eu să notez, pe manuscris, pronunţia corectă.

  Ceea ce mă tulbura mai mult erau varietatea şi complexitatea „limbii americane”: nu izbuteam să învăţ pronunţia specifică acestui vast meltingpot din Middle West. Aveam uneori impresia că există nuanţe fonetice care scăpau urechii mele; anumite cuvinte pe care, rostindu-le, le înţelegeau colegii şi studenţii mei, păreau ininteligibile unui şofer de taxi sau chiar vânzătorilor din diferite magazine. Din fericire, mai mulţi dintre colegii mei americani m-au asigurat că, adesea, asta li seântâmpla şi lor.

  Seminarul, pe care l-am început curând după inaugurarea seriei de „Haskell Lectures”, mi-a dat mai puţin de lucru. Erau doar vreo cincisprezece studenţi înscrişi şi Charles („Chuck”) Long, asistentul meu benevol, un tânăr şi inteligent pastor negru. Unul din ultimii elevi ai lui Joachim Wach, Chuck pregătea pe atunci teza de doctorat în istoria religiilor; îşi alesese ca subiect conceptul de „demonic”, aşa cum îl interpreta Paul Tillich. În ciuda diferenţei de vârstă, ne-am împrietenit repede. Curând, Chuck Long avea să fie numit Dean ofStudents. Şi chiar înainte de a-şi fi obţinut doctoratul, i s-a încredinţat un curs de introducere în istoria şi metodologia disciplinei.

  Hotărâsem să discutăm în seminariile celor trei trimestre o parte din documentaţia şi problemele prezentate în Trăite d'histoire des religions. Dispuneam de manuscrisul traducerii engleze (care va apărea în anul următor, sub titlul Patterns of Comparative Religions) şi citeam uneori câte un pasaj, dar având 8njă să scriu pe tablă toate numele şi toţi termenii tehnici pe care îi întrebuinţam. Mi-am adus aminte multă vreme, cu me-'ancolie, de acest prim seminar, pe care îl credeam, pe atunci, Primul din seria pe care aveam s-o închei la sfârşitul primării. Dar destinul hotărâse altfel.

  KtlCUUBLC

  De curând, Nasser ocupase zona Canalului Suez. Dintr-o scrisoare a lui Roger Godel, aflasem că Spitalul Companiei de Suez, unde lucra de mulţi ani, fusese naţionalizat. Erau deci nevoiţi să se întoarcă pentru totdeauna în Franţa şi să locuiască în apartamentul din Val d'Or. Ne aflam din nou fără locuinţă. Speram totuşi că economiile făcute la Chicago ne vor îngădui să închiriem un mic apartament la Paris. Contam pe iniţiativa şi relaţiile de care se bucura Sibylle. Deocamdată, Alice Godel o rugase să evacueze biblioteca şi manuscrisele pe care le lăsasem la Val d'Or, şi Sibylle se apucase