La început, aproape că nu aveam timp să ieşim din campus. Dar, către mijlocul lui octombrie, învăţasem că putem refuza, politicos, unele invitaţii la cină. Toamna aceea a fost fără seamăn de frumoasă. Plecam să ne plimbăm către sfârşitul după-amiezei. Ne îndreptam spre lac; ne despărţeau mai puţin de doi kilometri. Ne odihneam pe o bancă, priveam fascinaţi valurile care înaintau ameninţătoare, rostogolindu-se, ca să se sfarme, în cele din urmă, risipindu-se printre pietre. Sau porneam pe sub fagii şi ulmii uriaşi care străjuiau Woodlawn Avenue, treceam pe lângă acea stranie Rockefeller Chapel (o catedrală gotică zidită de azteci, îi spuneam eu), traversam celebrul Midway, şi ne plimbam până seara târziu. Uneori, urcam pe Midway până dincolo de spitalul şi clinicile Universităţii, şi ne plimbam prin acel parc în miniatură.

  Dar, descriind o dată soţilor Robert Grant „geografia” plimbărilor noastre – din amurg şi până la căderea nopţii – ne-a surprins uimirea lor; parcă nu le venea să creadă că am străbătut de atâtea ori Midway fără să fim atacaţi. Ne-au rugat să nu mai repetăm această gravă imprudenţă şi, cu părere de rău, le-am ascultat sfatul. Dar, numai cu câţiva ani în urmă, întreaga reţea Midway (deşi puternic luminată) a devenit cu adevărat primejdioasă. Nopţile, nu mai îndrăzneam s-o traversăm decât în grup.

  Descoperisem încă din primele săptămâni Field Museum şi Art Institute, şi le vizitam de câte ori puteam (mai precis, de câte ori unul din colegii mei ne propunea să ne plimbe cu maşina down tozvn). M-a interesat mai ales Field Museum-l1 cunoşteam de mult publicaţiile. La Calcutta, în biblioteca Societăţii Asiatice, citisem aproape toate contribuţiile faimosului orientalist şi etnolog Berthold Laufer, unul din directorii lui Field Museum. In ceea ce priveşte Art Institute, mi-au trebuit câţiva ani ca să-i descopăr comorile.

  N-am îndrăznit multă vreme să judec sistemul învăţămân-tului universitar american. Mi se părea mai simplu şi totodată mai complex decât tradiţia universităţilor europene, aşa cum o cunoscusem, în tinereţea mea, în România şi Italia şi, imediat după război, în Franţa. Mă neliniştise numărul orelor de curs şi de seminarii, la care se adăugau discuţiile cu studenţii şi lucrările scrise pe care fiecare din ei trebuia să le prezinte la încheierea trimestrului. Aceste terni papers de cinci-sprezece-douăzeci de pagini dactilografiate erau citite de instructor cu creionul în mână şi apoi comentate, măcar oral, cu autorii lor. Pentru pregătirea şi redactarea propriilor lucrări, profesorii nu dispuneau decât de lunile de vacanţă. În măsura în care faimoasa formulă: publish orperish! Era încă valabilă, numărul mare de ore consacrate activităţii pur didactice părea, dacă nu o calamitate, cel puţin o grea povară4.

  Pe de altă parte, tradiţia universitară americană punea accentul pe valoarea intrinsecă a instructorului, nu pe „originalitatea” fiecărei lecţii pe care trebuia s-o ţină. Importanţa ştiinţifică şi „creativitatea” unui nou membru al Departamentului fuseseră apreciate de Consiliul facultăţii înainte de a-l angaja. Pentru cei tineri, „aprecierea” se repeta după cinci, şi din nou după zece ani, cu prilejul avansării de la gradul de profesor asistent la profesor asociat şi, în cele din urmă, la profesor titular. Spre deosebire de sistemul clasic al universităţilor europene de pe vremuri – când profesorul era obligat, cel puţin moralmente, „să aducă ceva nou” în fiecare curs pe care-l ţinea – profesorul american era liber să repete anumite cursuri. Jsi putea, de asemenea, îngădui să prezinte şi să discute anumite probleme fără pretenţia de a fi „original”. I se cerea doar să stăpânească materialul şi „Vetat des questions” şi să le ex-pună competent şi limpede. Astfel că, în cele din urmă, profesorul era liber să prezinte informaţia adunată de alţi saDe aceea, foarte mulţi contau pe subvenţiile diverselor fundaţii, care le mgăduiau să obţină un concediu, neplătit, de unul până la trei trimestre, tim-Pul ecesar cercetărilor sau redactării lucrărilor personale.

  Vanţi şi să le rezume interpretările, fără ca această lipsă de „originalitate” să dăuneze prestigiului lui ştiinţific. „Originalitatea” se verifica în primul rând prin publicaţiile sale.

  Ţinând seama de toate acestea, cele două sau trei lecţii săp-tămânale, seminariile şi întâlnirile cu studenţii nu mai alcătuiau un obstacol fatal oricărei încercări de „creaţie originală”, aşa cum părea la prima vedere. Mai ales că tradiţia universităţilor private (bunăoară, Harvard sau Chicago) îngăduia profesorilor să-şi aleagă subiectele şi să-şi organizeze cursurile după necesităţile Departamentului, dar ţinând totuşi seama de preocupările personale. Multe cărţi ale colegilor mei au fost scrise datorită anumitor cursuri pe care le-au ţinut şi le-au repetat de-a lungul anilor.

  Către sfârşitul iernii, decanul facultăţii, Jerry Brauer, m-a invitat să dejunăm, numai noi doi, la Quadmngk Club. M-a întrebat cum se simte Christinel la Chicago, dacă îi place „mediul academic american”. N-am îndrăznit să-i spun tot adevărul – că, deocamdată, Christinel se simţea oarecum în exil – dar i-am mărturisit că ceea ce o descurajează mai mult este „limba americană”.

  — Dar vorbeşte destul de bine, m-a întrerupt Jerry. În cî-teva luni, nu va mai avea nici o dificultate.

  Apoi, m-a întrebat ce cred despre universitatea noastră şi i-am răspuns, foarte sincer:

  — Numai bine.

  Decanul deveni deodată exuberant.

  — Atunci să-ţi mai pun o întrebare: ai accepta postul de profesor titular? Deocamdată, pentru zece ani. Întreaga facultate este de acord.

  — Evident, i-am răspuns, trebuie să stau de vorbă cu Christinel.

  * în ediţia franceză, în acest loc există următorul text: „în ianuarie 1957, am acceptat să ţin o conferinţă publică la Washington, fapt care mi-a ofenţ ocazia să vizitez celebrele muzee de acolo şi să fac cunoştinţă cu mai muln savanţi şi scriitori, printre care Saint-John Perse, la un dejun oferit de doamna Briil. Acesta mi-a spus, printre altele: „Locul dumneavoastră e în Europa, la Paris. Să nu vă stabiliţi în America. Aici, nu există centre culturale, nu sin decât instituţii.„„ (n. ed.).

  Jerry mi-a dat imediat dreptate. Ştia, de la alţii şi din propria lui experienţă de decan, că, dacă soţia nu e pe deplin mulţumită, profesorul nu va rămâne prea mult