— Dar, în orice caz, am continuat, n-aş îndrăzni să mă angajez pentru zece ani; am o sumă de lucruri de încheiat. Să începem cu un angajament de patru ani.

  Christinel nu părea entuziasmată, dar s-a împăcat cu gân-dul de a reveni la Chicago, mai ales după ce-am asigurat-o că, dacă nu vom rezista, m-aş putea retrage după numai doi ani (evident, informând facultatea în timp util, ca să caute înlocuitor). Puţine zile în urmă, i-am comunicat lui Jerry Brauer hotărârea mea: accept postul de profesor titular şi şef al Departamentului de Istoria Religiilor, ţinând, în primele două trimestre, un curs (trei lecţii pe săptămână) şi un seminar de două ore; dar în trimestrul de primăvară nu voi ţine nici cursuri, nici seminarii; voi fi însă la dispoziţia studenţilor, şi în primul rând a celor ce-şi pregătesc doctoratul în istoria religiilor. Decanul a fost de acord şi mi-am păstrat acest program privilegiat până în 1983, când am devenit emeritus.

  În trimestrul de iarnă, am ţinut cursul despre yoga. Cum mă aşteptam, sala era plină până la ultimul loc. Primisem de la Willard Trask şpalturile cărţii Yoga: Immortality and Free-dom şi, în primele lecţii, am citit anumite fragmente, având grijă să adaug un comentariu oral de câte ori simţeam că textul era prea dens. Curând însă, am renunţat la acest procedeu, mulţumindu-mă să reduc la minimum expunerea doctrinei şi insistând, dimpotrivă, asupra diverselor practici yoga. Majoritatea auditoriului îl alcătuiau studenţii din College şi de la alte facultăţi. Spre mirarea mea, cei mai mulţi au urmărit cursul până la sfârşitul trimestrului. E drept, de câţiva ani tineretul universitar american era tot mai fascinat de India şi, 'n primul rând, de yoga.

  Dimpotrivă, cursul despre şamanism, pe care l-am ţinut >n trimestrul de primăvară, n-a fost urmărit decât de un mic

  8fup de studenţi. Foarte puţini erau interesaţi de acest subiect, Pe atunci familiar numai antropologilor. (Şamanismul se va

  °ucura de oarecare popularitate de abia prin anii 1970-l975).

  E de altă parte, studenţii Departamentului de Istoria ReligiOr se pregăteau acum de examene şi aproape că nu mai aveau timp (dar nici curiozitate) să urmărească prezentarea iniţieri lor şi practicilor şamanice. Eu însumi mă simţeam obosit; în afara obligaţiilor universitare, lucram câte şapte-opt ceasuri pe zi ca să pregătesc pentru tipar textul conferinţelor „Haskell” De abia din primăvara lui 1957 am început să cunosc mai bine calităţile şi deficienţele studenţilor americani. Pe de 0 parte, cu rare excepţii, studenţii foarte tineri – cei din Colle<>e şi din primul an de universitate – mi se păreau mai puţin bine pregătiţi decât colegii lor de vârstă din Franţa; le lipsea „experienţa bacalaureatului” şi, în primul rând, elementele de bază ale culturii umaniste. Pe de altă parte – deşi de multe ori în chip nesistematic – erau informaţi despre anumite creaţii culturale care ar fi surprins (atunci, prin 1955-60) un european. Bunăoară, încă din High School li se vorbise, un întreg trimestru, despre Faulkner sau Camus (deşi nu citiseră pe Bal-zac, nici pe Stendhal sau Tolstoi); cunoşteau En attendant Go-dot sau Electra lui O'Neill (dar nici o piesă de Shakespeare). În College, urmaseră cursuri despre Freud şi Sartre, sau despre arta modernă. Mai târziu, mi-am dat seama de semnificaţia şi utilitatea acestui program: majoritatea elevilor nu aveau să-şi continue studiile după High School sau după College (educaţia universitară este scumpă în S. U. A. şi nu toţi reuşesc să capete burse). Aşa că era preferabil ca elevul să fie iniţiat măcar în câteva probleme de creaţie specifice culturii moderne, bunăoară psihanaliza, existenţialismul, romanul şi teatrul contemporan.

  Dar în universitate, urmând cursurile necesare obţinerii licenţei (Maşter ofArts), studentul era nevoit să-şi completeze, măcar în parte, „cultura de bază”. Totuşi, de abia pregătin-du-se pentru un doctorat într-una din disciplinele umaniste, şi silit fiind să stăpânească două limbi europene sau limbile clasice sau una – dacă nu mai multe – din limbile orientale, studentul american putea fi comparat cu cel european, aşa cum era până prin anii 1960.

  Evident, am cunoscut mai bine grupul restrâns din semi-nariile de istoria religiilor. Unii studenţi erau destul de bine pregătiţi, alţii mai puţin. Dar aveau toţi aceeaşi preocupai cum să se familiarizeze cât mai repede cu metodologia şi pr° blemele istoriei religiilor. Cu timpul, aveam să-mi dau searn< că pasiunea pentru „metodologie” făcea oarecum parte d> tradiţia americană”. Adesea, un student mă întreba solemn gi totuşi emoţionat:

  — Care e cea mai bună metodă ca să studiezi şi să înţelegi istoria religiilor?

  Mi se părea că-i recunosc pe descendenţii primelor valuri de pionieri, porniţi să cucerească şi să cultive spaţiul imens care se întindea dincolo de „frontiere”. Era aceeaşi convingere fundamentală: dacă vom avea cele mai bune unelte de lucru, vom face din ţara aceasta un paradis; dacă aş dispune de cea mai bună metodă, voi înţelege istoria religiilor în toată complexitatea ei şi voi fi în măsură să fac descoperiri nebănuite de nimeni până acum.

  La începutul lui iunie, ne-am adunat o dată toţi instructorii şi studenţii Departamentului, împreună cu soţiile şi copiii lor, la picnicul tradiţional care avea loc, în fiecare an, pe malul Lacului, la Dune. Harriet Platt, soţia profesorului de geografie şi pasionată de „mistica Orientului”, avea acolo o casă în care, la nevoie, ne putea adăposti. Atunci mi-am dat şi mai bine seama de spontaneitatea acestei întâlniri festive între familiile studenţilor şi ale profesorilor. Universitatea constituia într-adevăr o comunitate, şi fiecare facultate, fiecare departament alcătuia o familie.

  A trecut mai bine de un sfert de veac de la acel picnic din iunie 1957. Aproape toţi studenţii de atunci sunt de mult profesori, şi copiii pe care-i priveam jucându-se pe malul lacului îşi pregătesc licenţa, sau doctoratul, sau se află risipiţi în trei continente, pentru cercetări sau pentru interesele întreprinderilor care i-au angajat. Mulţi ani după ce-au părăsit Chicago, foştii noştri studenţi au continuat să ne ţină la curent – măcar printr-o lungă scrisoare circulară de Anul Nou – cu ultimele noutăţi academice