Uppsala cu mari emoţii. Iar, după ce am vizitat biblioteca, am înţeles de ce Georges Dumezil revine o dată la doi-trei ani aici, ca să pună la punct ultimele lui lucrări: găseşti tot şi poţi obţine imediat cartea de care ai nevoie chiar atunci când o consultă altcineva.

  L-am cunoscut pe tânărul orientalist şi istoric al religiilor H. H. Ringrens şi l-am reîntâlnit pe Stig Wikander, care părăsise Universitatea din Lund. Am repetat cele două conferinţe despre „experienţele luminii mistice”, şi la seminar am discutat diferite „probleme de metodologie”. Dar m-au pasionat mai ales convorbirile cu Wikander, Widengren şi alţi colegi-Mi-aduc şi acum aminte de acel tânăr care învăţase bine toate limbile semitice, îşi luase chiar atunci doctoratul şi se pregătea să se întoarcă la ferma din apropierea cercului polar; cele câteva zeci de vaci de care se îngrijea părintele său asigurau cantitatea de lapte necesară întregii regiuni. Tânărul studiase

  6 Considerabil dezvoltat, studiul a apărut, sub titlul Cordes et marionnet-tes în „Eranos-Jahrbuch”, XXIX (Zurich, 1961) şi a fost retipărit în Mefmsto-phelis et VAndrogyne.

  Cu atâta râvnă limbile şi culturile semitice ca să-şi poată continua lucrul în timpul celor şase luni de întuneric.

  M-am întors la Hotel Pas-de-Calais la începutul lui decembrie. La 15 decembrie, ne-am îmbarcat pe „United States”, aStfel că am putut petrece Crăciunul la New York, împreună cu Lisette şi Ionel. La 1 ianuarie 1958, eram la Chicago. O prietenă, Peggy Grant, ne găsise un apartament pe Kimbark Avenue. Oricum ar fi, ne-am spus, vom avea şi noi, măcar pentru şase luni, apartamentul nostru.

  Apartamentul era destul de întunecat, cu mobilă îmbă-trânită înainte de vreme, cu pereţii acoperiţi de reproduceri în cenuşiu şi negru, afişe decolorate şi multe fotografii, probabil amintiri de familie. Dar Mrs. Sibley, proprietăreasa, ne îngăduise să aranjăm casa după gustul şi nevoile noastre. Şi, chiar de a doua zi, Christinel s-a apucat de lucru. Din fericire, eu îmi petreceam o bună parte din zi la Universitate sau în biroul meu de la Meadviile. Seara, reîntorcându-mă acasă, priveam încântat în jurul meu: apartamentul începuse să devină al nostru. Curând, am îndrăznit să invităm la cină câţiva colegi cu soţiile lor. Ne aflam acum în plină iarnă, dar amândoi ne simţeam mai bine ca în primul an; pe de o parte, ştiam că nu vom locui aici mai mult de cinci-şase luni; pe de altă parte, ne aminteam mereu că la sfârşitul lui august vom pleca în Japonia şi vom rămâne cât vom putea mai mult (cât ne vor îngădui „economiile”) după încheierea Congresului Internaţional de Istoria Religiilor.

  În acea iarnă, 1958, m-am împrietenit cu John Nef, fondatorul şi preşedintele acelui surprinzător departament purtând numele (destul de enigmatic) de Committee on Social Thought. Inaugurat în timpul şi cu ajutorul celebrului preşedinte al Universităţii, Robert Hutchins, Comitetul s-a impus nu numai prin programul său atât de îndrăzneţ şi de original, dar şi prin profesorii pe care îi recruta şi personalităţile invitate să ţină cicluri de conferinţe sau seminarii (printre alţii, T. S. EHot, Jacques Maritain, Chagall).

  M-a atras de la început „proiectul cultural” pe care încerca SS-l realizeze Committee on Social Thought: un număr limitat de studenţi (nu mai mult decât treizeci); foarte puţine cursuri propriu-2ise, dar mai multe seminarii conduse uneori de

  484 KfcCULlhLli &UL511 jiului doi-trei profesori. O inovaţie fundamentală o constituia sistemul de instrucţie preliminară „specializării”; oricare ar fi fost aria de cercetări către care se simţea atras studentul, jn primii doi ani activitatea lui se concentra în alte direcţii. Din-tr-o listă de cărţi fundamentale, studentul îşi alegea între douăsprezece şi cincisprezece texte, pe care le analiza şi le medita îndelung, cu ajutorul profesorilor7. După doi sau trei ani, studentul avea dreptul să se prezinte la examen. De fapt, examenul consta într-o serie de întrebări în legătură cu unele din aceste „cărţi fundamentale”. Studentul dispunea de o zi întreagă ca să-şi scrie lucrarea. Pe baza răspunsurilor date, profesorii hotărau dacă autorul lor şi-a asimilat elementele de bază ale tradiţiei culturale occidentale; în acest caz, putea să se înscrie pentru doctorat, în „specialitatea” care-l interesa, începea atunci să lucreze cu profesorii diferitelor facultăţi, dar continua să ia parte la seminariile Comitetului. Evident, studentul care se concentra acum, bunăoară, în cercetarea islamului, a filosofiei presocratice sau a istoriei ştiinţelor în secolul al XVIII-lea, avea o experienţă mult mai vastă şi dispunea de o viziune de ansamblu mult mai coerentă decât colegii lui de „specialitate”.

  Fusesem cooptat membru al Comitetului şi de două ori pe lună cinam cu toţii la John Nef. De cele mai multe ori, erau de faţă unul sau doi oaspeţi străini (aşa i-am cunoscut pe Julian Huxley, pe [nepotul lui] Charles Darwin, Jean Hippolyte şi mulţi alţii). După cină, urma o discuţie generală, sau unul din oaspeţi era invitat să vorbească despre preocupările lui recente sau ale instituţiei din care făcea parte. Într-un anumit sens, se putea spune că efortul de „lărgire şi aprofundare a orizontului cultural”, la care erau îndemnaţi studenţii, continua să fie practicat şi de membrii Comitetului.

  * în iarna şi primăvara acelui an, am lucrat intens, aproape fără întrerupere. Pentru cursuri, îmi alesesem subiecte pe care le cunoşteam bine şi care mă interesau – „Structure du symbolisme religieux” şi „Aspects du mythe” – dar, ca de obicei, am recitit şi completat dosarele expediate de la Paris.

  7 Printre cărţile alese, trebuia să figureze o tragedie greacă, un dialog p13” tonidan, un text de Aristot, opera unui mare istoric, un roman celebru, moralist ilustru, un mare gânditor politic.

  La seminar, am discutat o seamă de autori, reprezentând diferite orientări, de la William James şi Rudolf Otto la Van der Leeuw şi Pettazzoni. Ca şi mulţi dintre colegi, studenţii erau impresionaţi de „productivitatea” mea; în 1958, au apărut în traducere engleză încă trei cărţi, printre care Patterns în Comparative Religions (= Trăite). Dar această „productivitate” editorială se datora evident conjuncturii.

  Pentru că simţeam că începem să ne cunoaştem mai bine, îmi plăcea să stau de vorbă cu