studenţii mei, în grup sau cu fiecare în parte. Şi, de câte ori aveam prilejul, îi îndemnam să citească texte fundamentale – de la Rig Veda şi documentele egiptene şi mesopotamiene la Coran – şi cel puţin două-trei monografii asupra religiilor „primitive”. Le aminteam mereu că acum, în aceşti câţiva ani care-i despart de licenţă, trebuie să se familiarizeze cu problemele centrale ale disciplinei; bunăoară, structura şi funcţiile mitului, morfologia figurilor supranaturale (zei şi zeiţe, eroi mitici etc), tipologia ritualurilor, anumite instituţii religioase (de pildă, iniţierea). După licenţă, vor fi în bună parte confiscaţi fie de activitatea lor academică (într-un College sau un institut teologic), fie de pregătirea doctoratului.

  Într-adevăr, doctoratul în istoria religiilor – care, atunci, nu se putea obţine decât în câteva universităţi – implica specializarea într-una din marile tradiţii religioase: hinduismul, budismul, islamul sau religiile Extremului Orient. Cu alte cuvinte, i se cerea studentului să stăpânească limba de bază a religiei pe care şi-o alesese ca principal obiect de cercetare: sanscrita şi pali, araba, chineza sau japoneza. Dată fiind importanţa crescândă a Orientului în politica externă a Statelor Unite, studentul spera, pe de o parte, să obţină o bursă de doi ani pentru India sau Japonia sau Taiwan sau pentru una din ţările arabe; pe de altă parte, ştia că o asemenea pregătire (spre deosebire, bunăoară, de specializarea în religiile clasice) îi mărea şansa de a găsi o catedră de istoria religiilor. (Cu timpul, cercetarea tradiţiilor religioase „primitive” din Africa şi America de Sud a început să fie încurajată de universităţi.) în anii următori, am observat că mulţi studenţi se înscriau 'a cursurile de sanscrită, chineză sau japoneză înainte de licenţă, îndată ce se simţeau atraşi de una din tradiţiile asiati-ceIi încurajam cu toată sinceritatea. „Orice vei decide sau vei face mai târziu, le spuneam, învăţarea unei limbi orientale îţi va fi de mare folos.” în primăvara lui 1958, am început să redactez textul pentru „Eranos”: Mephistopheles et l'Androgyne, ou le mystere de la totalite. Reluam, după cincisprezece ani, câteva dintre documentele şi interpretările prezentate în cărţulia Mitul reintegrării (Bucureşti, 1942). Dar problema unificării contrariilor a continuat – şi continuă şi astăzi – să mă pasioneze. N-am apucat să închei decât prima parte; restul l-am scris la As-cona. Am fost silit să întrerup redactarea conferinţei pentru că ne aflam la mijlocul lui iunie şi înainte de plecarea noastră trebuia să-i predau lui Joe Kitagawa un articol despre simbolismul religiilor. Hotărâsem amândoi să pregătim, în amintirea lui Joachim Wach, o culegere de studii: The History of Religions. Esscn/s în Methodology. Au colaborat, printre alţii, R. Pettazzoni, Louis Massignon, Friederich Heiler şi Jean Da-nielou. Îndată ce Christinel a terminat dactilografierea articolului, am plecat la New York şi, de acolo, cu avionul, la Paris.

  N-am rămas decât câteva zile, pentru că Olga ne aştepta la Ascona. De data aceasta, aproape că n-am avut timp să mă bucur de vacanţă; petreceam o bună parte din zi la masa de scris. Am reuşit totuşi să închei textul înainte de inaugurarea „Eranos”-ului. Astfel că am putut profita de prezenţa atâtor prieteni şi colegi. Ca de obicei, discuţiile noastre se prelungeau, pe malul lacului, până aproape de miezul nopţii. O seară întreagă l-am ascultat pe Ernst Benz vorbindu-mi cu emoţie şi entuziasm despre Japonia, unde petrecuse, recent, câteva luni. Era cucerit de descoperirea geniului religios şi artistic al acestui popor.

  La 22 august, ne-am întors la Paris, iar trei zile în urmă luam avionul pentru Tokio. Ne aflam încă în epoca „prejet”. Numai zborul pe deasupra calotei polare dura, de la Stock-holm la Anchorage, şaptesprezece ore.

  ŞI JAPONIA

  La aeroportul din Tokio, ne aşteptau Joseph Kitagawa şi profesorul Ishiro Hori, pe care îl cunoşteam destul de bine de la Chicago, unde prezentase în acel an „Haskell Lectures”. Ni se reţinuse o cameră la Dai-ichi Hotel. Deşi extenuaţi de lunga călătorie, Hori şi Kitagawa ne-au invitat în acea seară la un restaurant japonez. Am cinat în jurul unei mese scunde, aşezaţi pe perne şi serviţi de geislw. Ritualul ne-a fermecat.

  Cum congresul nostru era primul congres internaţional care avea loc, după război, în Japonia, autorităţile i-au acordat o atenţie deosebită. Preşedintele de onoare al congresului era, de altfel, fratele împăratului, prinţul Mikasa, el însuşi un savant, specialist în istoria vechiului Orient şi pasionat de istoria religiilor. În afară de câteva fastuoase recepţii (îmi amintesc mai ales de ultima, la restaurantul Genghiz Khan, aşezat într-un parc, pe o colină), congresiştii au avut la dispoziţie autocare elegante şi trenuri speciale pentru excursiile la Nara, Yse, Kyoto şi Yokohama.

  Din Europa şi Statele Unite, veniseră un mare număr de savanţi, printre care: H. Ch. Puech, Paul Demieville, Jean Fil-liozat, F. Heiler, E. Goodenough. Dar erau de faţă şi numeroşi specialişti din India şi Australia. Raffaele Pettazzoni, preşedintele Asociaţiei Internaţionale pentru Istoria Religiilor, avea dreptate să fie mândru de prestigiul pe care îl dobândise disciplina noastră în ultimii ani. Dar, puţin înainte de încheierea congresului, Pettazzoni a căzut bolnav şi a fost internat jntr-o clinică, de unde s-a întors direct la Roma. Nimeni nu bănuia că Japonia era să fie ultima lui călătorie.

  Şedinţele de lucru aveau loc la Universitate. N-am asistat a prea multe comunicări, preferam să stau de vorbă cu co-egii noştri din India şi Japonia. Mi-am citit textul despre simbolismul religios, dar n-am încurajat discuţia. Problema era prea complexă şi, în cele douăzeci de minute îngăduite comunicărilor, mă mulţumisem să prezint doar câteva aspecte în schimb, am avut de mai multe ori surpriza de a mă trezi antrenat în discuţii la care nu mă aşteptam. Îmi amintesc mai ales de o foarte interesantă comunicare despre budismul mahayana, pe care o ascultam alături de un profesor japonez' de filosofie. Îl întâlnisem cu puţine zile înainte şi aflasem că era un bun cunoscător al filosofiei germane, în special al lui Heidegger. Îndreptându-ne spre cafeteria, m-a mirat mărturisirea lui: că nu înţelesese nimic din comunicare. A adăugat însă, oarecum stingherit, că, în afară de viaţa lui Buddha, ignoră în întregime istoria