şi filosofia budismului. După ce ne-am aşezat la o măsuţă, cu sticlele de coca-cola în faţă, tovarăşul meu, zâmbindu-mi politicos, şi-a justificat ignoranţa: ca şi majoritatea filosofilor japonezi de astăzi, nici el nu vrea să-şi piardă timpul cu probleme care aparţin preistoriei gân-dirii filosofice sistematice, bunăoară budismul.

  Am încercat să-l conving că greşeşte, dar profesorul continua să zâmbească, clătinând sceptic din cap. în cele din urmă, zâmbetul acela politicos m-a făcut să-mi pierd răbdarea. „îmi pare rău, i-am spus ridicând fără să vreau glasul, dar mi-e teamă că filosofia japoneză contemporană riscă să se provincia-lizeze. Vă forţaţi să gândiţi cum se gândeşte azi în Germania sau în Franţa. Aveţi la îndemână cea mai îndrăzneaţă logică pe care a cunoscut-o lumea până la Hegel – logica budistă, aşa cum a fost elaborată de Nagarjuna, Vasubandhu, Dinnaga, Dharmakirti – şi o lăsaţi exclusiv pe mâna istoricilor şi orien-taliştilor. Filosofii dumneavoastră nu o cunosc sau, în orice caz, nu o utilizează. Vi se pare, poate, că nu e „actuală„. Dar asta dovedeşte că nu o cunoaşteţi. Căci problema lui Nagarjuna şi a urmaşilor săi era aceasta: să demonstreze logic că Samsar a e identică cu Nirvana, că devenirea („irealitatea„ cosmică) e totuna cu fiinţa (ţL. Beatitudinea ontologică). Pe un alt plan, urmărind alt scop şi utilizând alte mijloace – filosofii Madhyămika erau confruntaţi cu acelaşi mister al coinciden-tia oppositorum pe care îl înfruntase Cusanus. Or, coincidentia oppositorum ne întâmpină astăzi în unele principii de fizică nucleară (bunăoară, principiul complementarităţii al lui Op-penheimer), dar ni se pune din ce în ce mai insistent în întreg momentul istoric în care ne aflăm: bunăoară, cum e posibila libertatea într-un Univers condiţionat? Cum poţi trăi în Istorie fără a o trăda, fără a o nega, şi totuşi participând la o realitate transistorică? În fond, problema e aceasta: cum să recunoşti realul camuflat în aparentă? Aştept de la un filosof budist să ne prezinte o viziune totală a Realului.”

  Cu cât treceau zilele, cu atât Christinel şi cu mine ne simţeam mai fermecaţi. Ne cuceriseră de la început frumuseţea şi varietatea peisajelor, iar în lungile excursii cu trenul descopeream nu numai atâtea legendare oraşe şi centre religioase – Kyoto, Nara, Yse – dar şi anumite trăsături caracteristice ale comportamentului şi sensibilităţii japonezilor; bunăoară, pasiunea lor pentru toate creaţiile naturii, de la animale şi flori până la stânci, lacuri şi izvoare. Geniul artistic japonez părea stimulat cu predilecţie de infinitele epifanii ale creativităţii cosmice. Aceeaşi estetică se putea recunoaşte nu numai în pictură, în arhitectură sau în scenografie, dar şi în arta aranjării florilor sau în universurile în miniatură care sunt grădinile japoneze. Cum aveam să înţeleg mai târziu, după ce am vizitat atâtea temple şi am asistat la ritualurile shintoiste (mai ales, ceremoniile de la Yse şi muntele Fuji), Natura era susceptibilă de a fi sanctificată prin „vizitele” zeilor şi ale spiritelor. Sanctificarea celebrată mai ales prin gesturi şi dansuri rituale şi prin creaţiile artistice.

  La Yse, l-am cunoscut mai de aproape pe Hirai, un tânăr preot shintoist, care studiase istoria religiilor la Chicago cu Joachim Wach. Ne-a condus la un templu faimos, unde am admirat încă o dată graţia şi spontaneitatea acelor zece tinere dansatoare ataşate sanctuarului. Întorcându-se către Hirai, un filosof american din grupul nostru i-a spus:

  — Privesc templele, asist la ceremoniale şi dansuri, admir costumele şi politeţea preoţilor, dar nu văd teologia implicită în shintoism.

  După câteva clipe de reflecţie, Hirai i-a răspuns zâmbind:

  — Noi nu avem teologie. Noi. Dansăm!

  Era, aparent, o butadă. Dar Hirai nu îndrăznise să amintească filosofului american că teologia shinto se exprimă, direct şi cât se poate de explicit, nu în formule verbale, ci în ceremoniale şi, mai ales, în dans.

  În cele două seri libere, am vizitat împreună cu Evelyn şi J°e Kitagawa, Zwi Werblowski şi Joseph Campbell, Ginza, cartierul cel mai pitoresc din Tokio, atât de feeric luminat de nenumărate faruri şi lampioane colorate. Intram uneori într-o prăvălie şi, chiar înainte de a întreba de preţul unui obiect – o păpuşă, un kimono, o jucărie – negustorul ne oferea un dar. Ne bucuram de câte ori, mulţumind în englezeşte, reuşeam să ne facem înţeleşi. Politeţea, ca şi, în general, conduita japonezilor, avea desigur o origine rituală. De aceea mă simţeam atât de neîndemânatic (de „barbar”) când, în absenţa lui Joe Kitagawa, nu ştiam cum să mă port.

  Îmi amintesc de călătoria noastră la Kyoto. Seara, Chris-tinel şi cu mine ne simţeam copleşiţi de tot ce văzusem; şi nu numai templele şi palatele, ci şi străzile, grădinile, luminile acestui prodigios oraş. În acea noapte, am dormit într-un hotel japonez. Camera părea mai degrabă un apartament, despărţit prin paravane felurit şi admirabil pictate, şi care puteau fi deplasate după voie. Pentru întâia oară, dormeam pe acele saltele înfăşurate în stofe, întinse pe podea. Eram fericiţi. Dar eram singuri; adică, fără Joe şi Evelyn Kitagawa. De câte ori, în acea seară şi în dimineaţa următoare, una din tinerele servante venea să ne întrebe dacă aveam nevoie de ceva, le mulţumeam ridicând din umeri şi zâmbind.

  După închiderea congresului, am plecat cu soţii Kitagawa şi Joseph Campbell spre Kobe, Fukuoka, Nagasaki şi Unzen. Am petrecut o noapte la Beppu, şi astfel am avut prilejul să ne îmbăiem conform tradiţiei balneologice japoneze. În dimineaţa următoare, profesorul Furuna a venit să ne conducă la Fukuoka. Ne-am oprit, pe drum, să vizităm acel faimos deal împădurit, plin cu maimuţe. Îndată ce am ajuns la Nagasaki, ne-am îndreptat spre imensul loc viran unde, cu treisprezece ani înainte, explodase a doua bombă atomică. Un scurt text, redactat în mai multe limbi, explica de ce această parte a oraşului nu fusese reconstruită: ca să amintească lumii întregi apocalipsul războiului termonuclear.

  La Universitatea Kyushu din Fukuoka, profesorul Furuna organizase un simpozion cu antropologul austriac Wilhelm Koppers, cu Joseph Campbell, Kitagawa şi cu mine. Tema era: „Metodele contemporane în studiul istoriei religiilor”. Interesul aproape patetic al savanţilor japonezi pentru „metodologie” mi-a amintit de studenţii mei de la