Chicago. Discuţia a fost destul de vie; Wilhelm Koppers, deşi teolog ca formaţie, susţinea că, în disciplina noastră, accentul trebuie să cadă pe istorie. În ceea ce mă priveşte, afirmam tocmai contrariul: istoria religiilor este singura disciplină care îngăduie cercetătorului să cunoască şi să înţeleagă nenumăratele expresii ale experienţelor şi ideologiilor religioase.

  Pe seară, Furuna ne-a dus să vizităm ruinele fostei capitale din Fukuoka. Nu mai rămăseseră decât câteva pietre şi un plan, reconstituit de arheologi. Ne-am îndreptat apoi către un templu budist, neobişnuit de sărăcăcios. În cele din urmă, după încă vreo zece kilometri, ne-am oprit în faţa unui sanctuar shinto. Mi-am amintit multă vreme acel lac în miniatură şi acele poduri cu lanterne pe care se jucau grupuri de copii.

  Inutil să evoc impresiile şi întâlnirile din Kobe, Hakata şi Unzen. După o săptămână, ne-am întors la Tokio. Christinel se lupta cu o gripă, aşa că am plecat singur la Sendai, unde mă invitase Hori. Distrus de aviaţia americană, oraşul fusese reconstruit de curând, repede şi urât. Multe şosele şi nenumărate străzi erau încă în construcţie. M-a condus spre parc, o pădure cu arbori uriaşi, multiseculari. Urcăm şi ne întâmpină deodată un pod zvelt, suspendat peste o prăpastie neaşteptat de adâncă. „De pe acest pod, îmi spune Hori, obişnuiesc să se sinucidă locuitorii din Sendai. Dar vin şi din multe regiuni”, adăugă. O inscripţie pe o placă de metal încearcă să-i salveze în extremis. „Fii cu băgare de seamă, sta scris, nu te lăsa ispitit de gesturi nesăbuite” (cf. Fragments d'un Journal, I, p. 261) (vezi şi ediţia românească, Jurnal, I, Editura Humanitas, 1993, p.286 – n. ed).

  Hori locuia într-una din casele noi, clădite de americani şi cedate în acel an universităţii. Dar mie îmi rezervase o cameră la Park Hotel din Matsushima, la vreo douăzeci de kilometri de Sendai. Hotelul se înălţa chiar pe malul oceanului. Avea o imensă grădină şi un debarcader, de la care plecau bărcile cu motor pentru plimbările printre insule. Erau poate o sută de insule. Unele, nu mai mari decât o stâncă pe care abia ai fi avut loc să te odihneşti. Altele, de câţiva sau câteva zeci de metri, sau chiar mai mari, cu iarbă puţină, dar arbori din belşug. Una lângă alta, când mai îndesate, când mai depărtate, întinzându-se aşa câţiva kilometri. {Fragments, I, p. 260)

 

  (vezi şi ediţia românească, Jurnal, I, Editura Humanitas, 1993, p.295 – n. ed).

  N-am mai uitat de-atunci zilele petrecute la Sendai, nici serile şi nopţile când mă odihneam pe terasa hotelului din Matsushima, cu privirile pierdute printre insule şi stânci. În afară de conferinţa şi seminarul (evident, despre metodologie!) organizate de Hori, am avut prilejul să stau de vorbă cu mai mulţi profesori şi studenţi. M-a interesat de asemenea vizita la o pseudoşamană oarbă (miko), pe care o angajase Hori (cf. Fragments, I, p. 264) (vezi şi ediţia românească, Jurnal, I, Editura Humanitas, 1993, p. 299 – n. ed.).

  Dar serile, rămas singur, pe terasa hotelului din Matsushima, încercam să-mi organizez impresiile. În ultimele sâp-tămâni, mi se părea că încep să înţeleg anumite aspecte ale geniului religios japonez. Notam în Jurnal principalele lui caracteristici: „nevoia de a comunica şi a fi instruit de o divinitate, sau de un spirit, provizoriu incorporat într-o fiinţă umană; tendinţa de a confrunta divinul sau sacralitatea în concreto, mai ales aşa cum se manifestă într-o făptură vie; oroarea de abstract şi de „transcendent„ [.]. Sufletul japonez e pasionat de epifaniile concrete ale divinului [.]. Aş spune că e înclinat către o teologie a incorporărilor provizorii, fulgurante, ale spiritului – ale oricărui mod de a fi al spiritului: zei, oa-meni-zei, sufletele morţilor, sufletele animalelor etc. Etc. Zeii sunt prin excelenţă călători, vizitatori. Totul poate fi transfigurat în Cosmos: nimic nu e nevrednic de a primi „vizita„ unui zeu: o floare, o piatră, un stâlp de lemn. Universul e necontenit sanctificat printr-o infinitate de epifanii instantanee. Zeii nu se instalează nicăieri în lume. Spiritul se pogoară oricând şi oriunde, dar nu rămâne, nu se lasă prins în durata temporală. Epifania este prin excelenţă fulgurantă. Orice prezenţă divină e provizorie.” (Fragments, I, p. 267) (vezi şi ediţia românească, Jurnal, I, Editura Humanitas, 1993, p. 303 – n. ed.). Cunoşteam, evident, mitologia şi tradiţiile religioase japoneze, precum şi anumite creaţii specifice ale budismului nipon, în primul rând doctrina şi tehnicile şcolilor zen. Dar experienţa celor patru săptămâni petrecute în Japonia mi-a îngăduit să adâncesc şi să integrez cunoştinţele mele livreşti. După India tinereţii, avusesem prilejul să descopăr o altă civilizaţie orientală atât de diferită şi totuşi solidară cu creaţiile spirituale ale Indiei şi, în general, ale Asiei.

  La întoarcere, ne-am oprit o săptămână în Honolulu. Hotelul nostru, aşezat, ca multe altele, chiar pe plajă, se afla în partea nouă a oraşului, construită pentru turişti. Dar artificialitatea ei calculată, exuberanţa exotică a cartierului erau atât de evidente, încât după câteva ceasuri nu le mai luai în seamă. Nu puteai rezista acestei nefireşti transparenţe a luminii Pacificului. Curând, nu mai priveai decât lungile, nesfârşitele valuri ale oceanului (cu sau fără inevitabilii seniori nautici) sau cocotie-rii parcă tot mai înalţi şi mai zvelţi cu cât se depărtau de plajă.

  Într-o zi, am traversat insula ca să găsim, într-o pădure, vila în care locuiau, de mult, sora şi mama lui Joseph Campbell. Amintesc acest detaliu mai ales pentru fabulosul lui. Cu vreo douăzeci de ani în urmă, foarte tânăra soră a lui Campbell vizitase Hawaii cu o excursie colectivă. A fost atât de fascinată, încât, întoreându-se la New York, a renunţat la slujba pe care o avea, şi-a vândut toate lucrurile şi s-a stabilit definitiv în insulă. Nu s-a mai întors de-atunci pe continent. A reuşit însă să-şi convingă mama s-o întovărăşească.

  Într-o altă zi, am vizitat vila pe care şi-o construise Jean Charlot în afara oraşului, pe malul Pacificului. Îi admiram de mult tablourile şi desenele, dar nu-l întâlnisem până atunci. În acea toamnă, am evocat de multe ori, cu Christinel, spontaneitatea lui Jean Charlot