Era indigenul care probabil că înotase pe sub apă, depărtându-se de submarin, de teamă să nu se lovească de el sau de lemnele luntrii, care pluteau în voia valurilor.

   George îi făcu semn cu mâna, dar chiar în clipa aceia, naufragiatul dispăru sub apă.

   Tânărul fu cuprins de mâhnire, convins că nenorocitul se înecase. Mai putea spera că trăieşte? Să se îndepărteze lăsându-l în voia valurilor, fără să mai încerce ceva pentru salvarea lui ?

   Naufragiatul ieşi din nou la suprafaţa apei, numai la vreo cincizeci de metri de submarin şi George îi făcu din nou semn.

   Căpitanul schimbă direcţia vasului spre omul din valuri.

   Indigenul parcă înţelesese gândul tatălui lui George. Împins de un val puternic, fu dus pe deasupra turnului submarinului şi în momentul în care George se aştepta să-l vadă zdrobit de fierăria vasului, el se lăsă să alunece în jos.

   În culmea bucuriei, tânărul apucă pe naufragiat de braţ. Acesta, sărind sprinten peste parapet se opri în faţa căpitanului şi se înclină. Farrow îi răspunse surprins, la salut.

   George, mulţumit de isprava-i, făcu semn salvatorului să-l urmeze în interiorul vasului. Acesta ezită o clipă, apoi se apropie de tânăr şi începu să coboare treptele, iute ca o veveriţă.

   Ajuns în interiorul submarinului se opri uluit. Niciodată în viaţa lui nu văzuse atâtea aparate, ţevi, manivele şi alte obiecte strălucitoare.

   Naufragiatul să tot fi avut douăzeci de ani. Era mlădios, subţirel, dar şi lat în spate iar muşchii săi păreau de oţel. Pentru vârsta-i, era de-a dreptul un fenomen.

   Căpitanul Farrow urmă şi el pe tineri. Chepengul fu închis şi submarinul coborî în adâncuri, căci furtuna sporise în intensitate.

   Băştinaşul rămase trăsnit când îşi dădu seama că submarinul se afundase şi că, acum, străbătea o zonă de apă mult mai liniştită.

   Se căzni totuşi să pară calm, în ciuda faptului că pentru el evenimentul acesta aducea mult a ceva supranatural.

   Vasul coborâse la o suficientă adâncime şi frământarea furtunii nu se mai simţea. Căpitanul ordonă că viteza să fie redusă la minimum, căci navigaţia prin fundul oceanului nu era niciodată lipsită de pericole.

   Farrow tatăl pofti pe naufragiat în cabina-i, unde veni imediat şi George. Căpitanul i se adresă în limbă malaieză, dar acesta, spre marea uimire a celor de faţă, răspunse într-o germană destul de bunicică.

   — Tuan, vă sunt recunoscător, pentru salvarea mea, zise el. Am greşit la început când m-am ferit de d-voastră. Auzisem eu despre vapoarele care umblă pe sub apă, dar până astăzi nu văzusem încă nici unul.

   — Vorbeşti foarte bine germana, făcu Farrow, foarte politicos, lucru surprinzător la un om ca el. Dar atitudinea şi felul de a vorbi a naufragiatului lăsau să se vadă că aparţinea unei caste superioare a neamului său. Străinul se înclină şi adaugă :

   — Tuan, duşmanii mă fugăreau. Tatăl meu domnitorul grupului de insule ce-am lăsat în urmă, a murit ieri. Unchiul meu şi fii săi voiau să mă ucidă, sub motiv că mi-am omorât tatăl ca să-i iau locul. Voi fi căutat pretutindeni deoarece fratele tatălui meu este în termeni buni cu rezidentul olandez. Tuan, vreţi să luaţi pe vaporul d-voastră, un om învinuit de a-şi fi omorât tatăl ?

   — Desigur, nu-i aşa tată ? izbucni George. Apoi întorcându-se spre băştinaş, adaugă Un băiat ca tine nu poate fi un ucigaş, şi încă un paricid.

   — Da, dragul meu, răspunse Farrow, care cercetase atent pe indigen. Rămâi cu noi, băiete, până ce ţi se va putea dovedi nevinovăţia.

   — Mulţumesc, Tuan numele meu este Ando şi sunt de drept prinţul moştenitor al acestor insule. Te voi sluji cu credinţă până când îmi voi relua locul ce mi se cuvine. Şi atunci, veţi fi oricând oaspeţii mei bine-veniţi, d-voastră şi tânărul Tuan, care m-a crezut pe cuvânt.

   George întinse, roşind, mâna prinţului, în timp ce ochii acestuia se umeziră. După ce-i strânse mâna, Ando se întoarse întrebător spre căpitan.

   Farrow ajunsese la concluzia că omul din faţa-i era o fiinţă aleasă. Seriozitatea şi demnitatea lui îi plăcură nespus.

   — Prea bine. Ando, răspunse el, vei rămâne cu noi, până ce ţi se va recunoaşte nevinovăţia. Cât despre slujit, nici nu poate fi vorba. Vei fi oaspetele meu. Poate, cândva, o să-mi răsplăteşti această ospitalitate, căci şi eu sunt un fugar. Povesteşte-ne acum, cum a murit tatăl d-tale, căci s-ar putea să-ţi dau vreun sfat folositor.

   — Bănuiala ce apasă asupra-mi este greu de înlăturat, răspunse Ando. Mă aflam singur cu tata pe ţărm într-o peşteră, în care se ascunde o mare taină, taină care aparţine familiei noastre. Făcând un pas greşit, tata căzu în apă şi un şarpe veninos îl muşcă. L-am ajutat să iasă din peşteră, după cum mi-a ordonat, căci taina noastră nu trebuia dezvăluită. În drum spre casă, el muri şi unchiul mă învinui că l-am otrăvit. Partizanii săi au pus mâna pe mine, dar am izbutit să fug, căci altfel eram pierdut.

   — Într-adevăr, e greu să-ţi dovedeşti nevinovăţia, interveni Farrow. Unchiul d-tale va găsi câţiva martori mincinoşi care să jure că te-au văzut otrăvindu-ţi tatăl. Trebuie să ne gândim bine, poate vom reuşi să găsim un mijloc să dejucăm planurile unchiului. Pentru moment, eşti oaspetele meu. Eu m-am smuls de câţiva ani din lumea celor vii şi deseori am fost urmărit deşi n-am făcut nimănui nici un rău.

   — Am auzit vorbindu-se de d-voastră ! exclamă Ando cu entuziasm. Am fost crescut la Singapore şi englezii vorbeau cu respect despre Piratul pe care nici o putere lumească nu-l putea prinde. Mă bucur din suflet că am avut ocazia să vă cunosc.

   — Vom mai vorbi despre asta altădată, zise Farrow zâmbind. Acum, trebuie să căutăm un loc în care să fim în siguranţă, până va trece furtuna. Haideţi amândoi cu mine, să vă arăt ceva foarte interesant.

   Tinerii îl urmară curioşi, în turn George Plundow, timonierul, era la post. Căpitanul îi strigă ceva, apoi se îndreptară spre prora vasului.

   Deschise o uşă de fier şi pătrunseră într-o încăpere ai cărei pereţi de oţel formau un triunghi. Camera era